The Women
30/12/2014 Lăsați un comentariu
Premiul I la concursul de eseuri „Amintiri dintr-un tablou” ediţia a VIII-a, anul şcolar 2014/2015:
Andreicuţ Mădălina-Ioana
Colegiul Naţional „Gheorghe Şincai” Baia Mare
Am sorbit cu infinită plăcere din cupa pe care divinitatea mi-a întins-o. Am simţit gustul parfumat al unei arte desăvârşite, iar gânduri, unele ascunse, altele risipite într-un suflet de copil, impresii lăsate de oameni de-a lungul timpului, toate m-au îndemnat să mai privesc odată! Aşa am descoperit o uşă întredeschisă pentru cei ce vor fi curioşi să o deschidă.
Ştiam că mă aşteaptă un drum lung. Nu pot să-l consider obositor, fiindcă mi-a plăcut dintotdeauna să călătoresc. Noutatea m-a animat veşnic, mi-a trezit fiinţa. Aşa că mi-am aţintit privirea către cel mai expresiv tablou, ce mi-a atras atenţia. Înconjurată de colegi al căror trăncănit de paşi mă întovărăşea ca o certitudine că încă nu sunt singură, vedeam doar… o femeie. Cu paşi repezi am deschis misterioasa uşă ce mi s-a arătat şi imaginaţia m-a dus dincolo de plăcerile zilnice, dincolo de sunetele oraşului şi de chicoteli, într-un colţ ascuns, unde doar cele mai simple, profunde şi pure gânduri îşi au locul.
Am simţit amprenta puternică a romantismului şi a realismului, lăsate în urmă spre sfârşitul secolului al XIX-lea şi înlocuite cu un nesperat impresionism; tot acest amalgam de curente, era concentrat într-un detaliu minor: ochii unei femei îndurerate.
Femeia face lumea. Ea e suverană: nimic nu se face decât prin ea şi pentru ea. Este un motiv ce a inspirat mii de picturi.
De ce „Femeia”? Dintotdeauna am preferat culorile vii, peisajele interesante, unde printre nuanţele de verde poţi întrezări un petec de apă, o potecă, entuziasmul celui ce a pictat. Însă consider că acest tablou este special. Leonhard Kober mi-a trezit interesul într-un mod unicat. Mi-a izbit sufletul violent şi m-a purtat prin cele mai întunecate gânduri. Mi-a pus întrebări fără a-mi cere răspunsuri şi mi-a oferit răspunsuri fără a-mi ştii întrebările. Trăind într-o perioadă dificilă, Leonhard Kober (1876-1931) a desăvârşit în anul 1899 una dintre cele mai profunde capodopere ale sale:„ Femeia”. Pictura pe pânză, în ulei, 65,3×50 cm., expusă la Muzeul Judeţean de Artă „Centrul Artistic Baia Mare”, mi-a prezentat războiul, „acel rău necesar şi inevitabil”, ce în cele din urmă şi-a găsit în artă o permanentă reflectare; însă aici nu vorbesc de marile tancuri, de gerul Rusiei şi de strigătele soldaţilor îndureraţi, de războiul ce a umplut mii şi milioane de pagini, ci de acel război ce a făcut şi face parte, din păcate, din însăşi esenţa fiinţei noastre .
Folosind culori limitate, Kober mi-a oferit tot ce avea el mai cumplit, mai absurd, mai eroic, mai abject, mai omenesc, mai crud şi mai grotesc; s-a năpustit asupra mea şi m-a smuls din fotoliul în care mă instalasem, şi chiar după zile întregi, m-a făcut să-mi aduc aminte de femeia din tablou, purtându-mă într-un dement vârtej de sentimente: tristeţe, disperare, speranţă.
Culoarea predominantă, maroul, culoare a pădurii şi a pământului (pădurea fiind şi mediul în care pictorul surprind femeia), preferată de bărbaţi în general, creează o atmosferă neutră, alternarea nuanţelor însă denotând tristeţea femeii, portretul fiind oglinda sufletului artistului.
Albul murdar, predominant în partea inferioară a tabloului, denotă răcirea de cele lumeşti ce a cuprins femeia, lucru confirmat şi din privirea sa: pierdută, rece, terestră. Având efecte de expansivitate şi robusteţe, albul exprimă pacea. Această femeie e tristă, însă s-a resemnat cu viaţa sa. A încetat să lupte cu morile de vânt. În contradictoriu, maroul creează o tensiune nebănuită. Imaginea este împărţită în zone de lumină (jos) şi întuneric (sus, clar-obscur).
Cu haine ponosite, părul prins la ceafă, spatele drept însă privirea aţintită spre pământ, Kober ne prezintă o femeie trecută prin viaţă. Ridurile, obrajii obosiţi, reflectă traiul greu ce l-a avut, goliciunea unui suflet şi a unui destin neîmplinit, condamnat la moarte.
Nu pot spune cu certitudine sau să aşez pe foaie gândurile ce m-au cuprins privind încontinuu această femeie, însă pot afirma cu tărie că am simţit singurătatea ei, o singurătate ce aparţine autorului. Cu suflet expus, a reuşit prin simplitate să mă captiveze şi să-mi ofere în acea clipă de răgaz, linişte şi fericire, alături de o dulce nostalgie. Nostalgia unei zile ploioase de toamnă, aş putea spune.
Demenţa liniilor neîngrijit trase, fără o anumită exactitate, dar de o claritate ce uluieşte ochiul privitorului, lipsa culorilor primare cât şi a celor complementare, prezenţa nuanţelor de maro, o culoare compusă din două culori (roşu şi galben) şi negru, alături de alb, sunt înjunghiate de conturul negru a copacilor şi de umbrele puternic definite ale hainei ce cade grea pe umerii femeii. Haina ce o împovărează poate prezenta gândurile acesteia, neputinţa. Elementele uşor conturate ale feţei îi definesc caracterul puternic înăbuşit de greutăţi, sufletul bun rămas fără speranţă. Combinaţia negru-maro oferă tabloului senzaţia de vechi, bătrânicios. Pentru o clipă, m-am întrebat: Cine o fi? Mama? Bunica? Soţia?
Nu am primit răspuns, însă prin ea am putut auzi strigătul de disperare al pictorului, am simţit singurătatea din sufletul său şi am cunoscut o altă latură a omenirii: moartea, conturată de maroul pământului şi de negru, reprezentând un întuneric nesfârşit. Iar albul? Albul e pentru cei ce îi lăsăm în urmă, mica dâră de speranţă a unor suflete îndurerate.
Aruncând o ultimă privire, am simţit o notă uşoară de cinism, curaj şi disperare prefăcute într-o magmă incandescentă, o magmă ce în monstruoasa ei revărsare, carbonizează totul: vieţi, speranţe, năzuinţe.
În perioada decembrie 2014 – ianuarie 2015, Muzeul Judeţean de Artă «Centrul Artistic Baia Mare», prezintă publicului, la sediul muzeului de pe str. 1 Mai nr. 8, expoziţia temporară de tapiserie şi sculptură «Cristina şi Gavril ABRIHAN».
