Traian HRIȘCĂ


Traian HRIȘCĂ (1929-2013): o operă emblematică pentru istoria contemporană a «Centrului Artistic Baia Mare»

 

Hrisa T Pamfil Mihai Alexa T vernisaj 1982

Traian HRIȘCĂ, Pamfil MIHAI, Tiberiu ALEXA (de la stânga la dreapta)

 

Pășind în cel de-al șaptelea deceniu al unei complexe și nu arareori agitate vieți, Traian Hrișcă a intrat, de acum, în galeria Seniorilor picturii românești contemporane, acolo unde opera sa vine să se constituie într-una dintre acele piese de rezistență care îndeplinesc sarcina de reprezentare a Centrul Artistic Baia Mare în istoria actuală a artelor plastice din România. Orizontul de legitimare a parametrilor plastici pe care critica de artă românească îi recunoaște în creația lui Traian Hrișcă – și implicit în sarcina de reprezentare a acesteia – a fost definit, cu pertinență, într-un text din 1983, în care Mihai Ispir observa felul cum „Tendințele firești spre monumentalul decorativ s-au adaptat cu înlesnire, în pictura de șevalet, la strădaniile artistului de a se apropia de spiritul folclorului maramureșean, în compoziții de dimensiuni mari, unde figurația și abstracția se convertesc imperceptibil una într-alta. Metamorfozele reciproce ale motivelor abstract–florale și personajelor stilizate uneori până la schema siluetei, se petrec într-un regim al metaforei plastice, depășind simpla alegorie. Ele compun structuri ornamentale complexe, inspirate de covorul țărănesc și de modelul creșterii vegetale, structuri restituite într-o cromatică senină.[1] Cu un an mai devreme, eu însumi notasem, cu prilejul unei expoziții prezentate de artiștii băimăreni la Gyula (Ungaria), în 1982, că „Viziunea compozițională monumentală, interpretări cromatice de sorginte decorativă, caracterizează individualitatea orizontului expresiv propriu picturii lui Traian Hrișcă. Prin încorporarea unor dominante ideatice, prin calitățile picturale și de imaginare personală a alcătuirilor ce îi populează lucrările, artistul tinde să depășească nivelul unui spectacol liric. Compozițiile sale abordează cu precădere o tematică selecționată din spațiul satului maramureșean, dar rezolvările plastice sînt complet străine de orice urmă de folclorism. Personalitatea proprie construiește, organizează, imaginează un Maramureș simbolic. Propunerile plastice rezultate astfel, nu încearcă nici pe departe să sintetizeze emblematic, imagini cu putere de definiție. Dimpotrivă, Maramureșul său este, înainte de toate, un spațiu sentimental în care guvernează componentele și exigențele unei gîndiri autonome [ față de tutela motivului]. Natura statică și, mai rar, peisajul, îmbogățesc un domeniu de preocupări [tematice] în care actul cerebral cenzurează și direcționează resorturile afective[2].

 

1 Traian Hrisca_Portret de taran 1960

Traian Hrișcă, „Portret de țăran” 1960

 

Aceste linii de forță, desprinse din lecturarea creației de maturitate a artistului, îi fixează opera, în termenii unei viziuni plastice pregnant personalizate, la trendurile stilistice și la scara de valori pe care generația lui Traian Hrișcă le-a consacrat în arta contemporană românească, asociind-o totodată performanțelor de vîrf reprezentate de creațiile, mult mai privilegiat valorificate în circulația expozițională, mediatică și istoriografică, ale unor congeneri precum Traian Brădean, Ion Bitzan, Ion Nicodim, Vasile Celmare, Constantin Piliuță, Mihai Rusu, Ion Alin Gheorghiu etc. Dacă analiza contribuțiilor estetice aduse de această pleiadă de aur ține, încă, de anume nuanțări și recuperări cu care demersul critic rămîne pe mai departe dator, devine limpede că evaluarea comprehensivă, în proiecție istorizată, a profilului și semnificațiilor de reprezentativitate trebuie să treacă, de acum, în sarcina discursului istoriografic. Discurs care, folosind instrumentele de înțelegere și măsurare specifice istoricului, are de recitit, mai întâi de toate, geneza și biografiile generației.

 

2 Traian Hrisca_Peisaj 1961

Traian Hrișcă, „Peisaj” 1961

 

Cea dintâi observație majoră este că, în procesul formării sale intelectual–profesionale, în anii ’50, această generație a avut de suportat principala „undă de șoc” a seismului reprezentat de modelul sovietizant al realismului socialist de tip stalinist. Parametrii evolutivi pe care s-au înscris, mai apoi, operele principalilor ei exponenți, ne permit se enunțăm ideea că, prin ceea ce a produs ea mai bun, „generația ’50” a izbutit să asigure artei românești (multă vreme prin jocurile disimulărilor „subterane”) vitala linie de continuitate între tradiția modernismului interbelic și recuperarea târzie, după 1965, a spiritului avangardist. Înscriindu-se pe deplin, deopotrivă biografic și valoric, între limitele acestui profil, creația lui Traian Hrișcă particularizează detaliile – încă prea puțin cunoscute – ale „aventurii” intelectuale scrise de „generația ’50”, acoperind, totodată, aproape jumătate din vîrsta centenară a Centrului Artistic Baia Mare.

Băimărean (n. 04. 02. 1929) revenit „…la obârșii după absolvirea Academiei bucureștene de artă [sic! – a Institutului de Arte Plastice «Nicolae Grigorescu», promoția 1957, licența susținută cu Corneliu Baba], Traian Hrișcă devine exponentul reprezentativ al unei generații care revigorează climatul Centrului artistic Baia Mare, evident prea tradiționalist prin anii ’50.[3] Acestei observații, perfect corectă de altminteri, dar parcă prea generală, se cuvine să-i adăugăm cîteva detalii pentru a-i percepe semnificațiile de context.

 

copie Hrisca_Traian_0579_Basm maramuresean

Traian Hrișcă, „Basm maramureșean”

 

La data revenirii sale, mediul artistic profesionist, activ la Baia Mare, număra puțin peste 20 de membri, dintre care alți 8 tineri (Bitay Zoltán, Krajnik–Bitay Ileana, Varhely–Trella Imola, Alexandru Şainelic, Gyerko Maria, Véső Agoston și Dudas Gyula), alături de gruparea tradiționalistă, provenită din era antebelică (Lidia Agricola, Vasile Weith, Thormané–Kiss Margit, Csikos–Krizsán Antonia, Georgeta Pop–Terdic, Kovács Gábor, Mikola Andrei, Ziffer Alexandru, Balázs Lilla, Slevensky Ludovic, Shakirov Sebastian, Nagy Oszkár). Documentul citat aici [4] evocă, azi, o lume artistică amestecată, cu așezări valorice puternic heteroclite, așa după cum pestriță se dovedește a fi fost „oferta tematică” pe care acest mediu a adresat-o „pieței” culturale băimărene la, bunăoară, Expoziția regională din același an 1959. Având a se „acomoda” cu un context în care peisagistica de așa-zisă „tradiție băimăreană” exprima, pe atunci, maxima (posibilă) soluție de învăluire a comenzii ideologice, „bine” reprezentată prin titluri gen Fruntaș în producție (A. Mikola), Discutarea planului în mină și Noua galerie (L. Agricola), Chemare la întrecere și Colectiviștii (Bitay Z.), La președintele comitetului de întreprindere (V. Weith), Clădirea electrocentralei (Keresztesi Samuel – Satu Mare) ori Minerii din trecut (A. Véső)[5], Traian Hrișcă și-a făcut debutul băimărean cu portrete compoziționale (Minerul, Marinarul) și peisaje (Peisaj la Tulcea, Morile de vînt [din Sarichioi]) ce anunțau, deja, un anume „deviaționism” de la linia „comenzii doctrinare”, prin energii cromatice de extracție fovistă și proiecții „formaliste” în tradiția postimpresionismului. Iată cum își amintește artistul, atmosfera de creație a mediului băimărean din jurul anului 1960:

G[eorge]E[nescu]: Vă mai amintiți care erau relațiile din sânul centrului artistic?

T.H.: Da, multă lume nu întelege, chiar dintre cei care sunt aproape de fenomenul artistic că… relațiile erau oarecum distorsionate, și era firesc să fie așa, pentru că am avut de-a face cu o majoritate de oameni fără studii serioase. … iar când ai de-a face cu oameni pregătiți cam îndoielnic… apar fenomene foarte imprevizibile. Asta și pentru că, în a se menține, ei uzează de metode care nu sunt, câtuși de puțin, ortodoxe. …Am venit aici (la Baia Mare) să scap, pe de-o parte de București, să am liniște, dar aici am căzut într-un mediu în care nu am prea avut concurență de mare ținută, marea majoritate a colegilor erau cu studii la nivelul școlii libere băimărene sau cu un an doi de academie, pe care unul sau altul au apucat să îi facă la Budapesta sau la Cluj. Dar, mulți erau cu studiile școlii de pictură de la Baia Mare pe care, la un moment dat, după reforma învățământului, o regăsim în Şcoala Populară de Artă, la un nivel de învățământ amator.”[6]

 

copie Hrisca_Traian_520_marea familie

Traian Hrișcă, „Marea familie”

 

Această mărturie restituie, câte ceva, din „mișcărie tectonice” intracomunitare, petrecute mai în adâncimea ori mai la suprafața vizibilă a procesului de reașezare a artei de la Baia Mare pe temeiuri estetice reformatoare. Clivajele, adesea dure, în care Traian Hrișcă (și nu doar el !) avea să se antreneze sistematic, între 1960 –1970, alături de Mihai Olos, Ilie Cămărășan, Nicolae Apostol, Gábor Törös și Walter Friedrich, au avut ca rezultat o „epurare” naturală, deschizând, în viața comunității artistice băimărene, perspectiva unui orizont consensual cu direcțiile avangardiste târzii din arta românească.

Există câteva interesante repere documentare care fixează parcurgerea acestui traseu. O „fișă de cadre”, întocmită în 1961 de conducerea filialei UAP Baia Mare (cel mai probabil de Vida Geza), mărturiseste faptul că – pe atunci tânărul Traian Hrișcă – se impusese, deja, până și percepției grupului local conservator și „politicește responsabil”, ca potențial catalizator de înnoire: „[…] 6. Traian Hrișcă pictor [absolvent 1957] Are proveniență muncitorească. În munca sa ca artist plastic, s-a dezvoltat foarte mult în ultimii ani. Este un colorist valoros, la ultima expoziție Regională s-a prezentat cu portrete deosebit de interesante. Este un om exaltat și foarte sensibil.[7]

Înscrierea creației sale pe traiectoria recuperatoare a modernismului rezultă, de altminteri, și din fixarea, treptată, a demersurilor sale, cu prioritate asupra compoziției de tip simbolic, îndelung elaborată prin temeinice studii prealabile. Faptul, evident în principalele sale lucrări expuse în perioada 1961–1970, indică direcția prin care, alături de elita congenerilor săi, Traian Hrișcă a contribuit, semnificativ, la redobândirea dimensiunii intelectualiste, re–spiritualizate, a picturii românești contemporane (implicit la Baia Mare), o dată cu revenirea creatorilor „în laboratorul din atelier”, după ce, prea multă vreme, au avut de „cântat” frumusețile naturii după partitura „plein air”–istă. Toamna (1961, compoziție cu adânci ecouri cromatice postimpresioniste, azi în colecția Liceului Teoretic «Vasile Lucaciu»)[8], Omagiu lui Siqueiros[9](1963), Poem [10](1964), Compoziție[11] (1965), Natură statică cu ștergar[12] (1965), Rapsodie[13] (1966), Oameni și cărări [14](1966, aflată actualmente la Spitalul TBC Baia Mare), Icoană istorică (1967), Basm maramureșean (1968), Floarea soarelui (1970) și Cules de vii (1974, Muzeul Național de Artă București) au structurat fundamentele conceptuale ale unei evoluții coagulate deplin, apoi, în anii ’70–80, într-o paradigmă compozițional–simbolică profund personalizată.

Recitirea, dintr-o asemenea perspectivă istorizantă, a parcursului evolutiv al creației lui Traian Hrișcă, îngăduie, cred, așezarea ei, în contextul sintezei artei generaței sale, pe temeiul următoarelor linii de forță.

 

copie Hrisca_Traian_D157_peisaj de primavara

Traian Hrișcă, „Peisaj de primăvară”

 

In ciuda unor simplificări tandre, cu rafinamente aproape epidermale, pictura lui Traian Hrișcă nu este cîtuși de puțin confortabilă. Şi, în orice caz, nu favorizează comoditățile unei lecturi de tip „turistic”. Tocmai contrariul caracterizează eforturile artistului, eforturi evident conceptuale, de tip raționalist, în măsura în care preocupările sale de după 1970 înfățișează imagistica unor alcătuiri compoziționale de sinteză. Ambiția lor pare să se concentreze asupra orchestrării unor construcții riguroase din punct de vedere formal, aproape severe prin „clasicitatea” dimensiunilor armonice și echilibrate pe care le cultivă. Punctul de referință este, de altminteri, unul strict cultural, livresc: recitirea în manieră personală a procesului filogeniei. Construcția imaginii picturale are, în aceste condiții, multiple notații și conotații simbolice. Asocierea geologicului și biogeneticii cu cosmicul semnifică, între altele, separarea vecinătăților – și nicidecum punerea în antinomie a contrariilor. Asistăm la o speculație subtilă, și nu puțin riscantă, de contestare a unei imagini despre antiteza aproape… metafizică ce opune stratigrafia biologică existenței spirituale.

In plan strict plastic, opțiunea pentru un orizont cerebral este subliniată și de esența decorativă a rostirii picturale. Reducția la simbolistica formală, dusă pînă in pragul în care semnul devine schemă caligrafică de esență bio-arheologică, se legitimează tot în planul actului cerebral. Artistul caută și identifică corespondențe într-o lume vie, o lume care ne este cunoscută astăzi prin sofisticate cercetări de microbiologie, o lume care se exprimă, în intimitatea ei moleculară, prin „jocuri”, „rituri”, „ritmuri” și „scenarii” prin excelență simbolice. O lume care, înainte de a deveni expresia unor adevăruri raționale purtate prin „textul’ înscris în genă, pare să scrie datele prestabilite ale funcționării fiziologice și emoționale ale devoțiunii, incantației, invocației și supunerii individuale.

Pictura elaborată de Traian Hrişcă în anii 1970-1990  se așează undeva la intersecția sacrului și profanului. Aparent surprinzător, motivul matrice al acestor construcții plastice este cromozomul. Pornind de aici, motivele – simbol construiesc un univers în care biologicul este chemat să se constituie într-un fundal peste care artistul aruncă varii metafore reunite într-un discurs ce se concentrează asupra unei teme majore: procesul generativ. Astfel, peisajul marin reprezintă o construcție simbolică imaginară care invocă marea primordială. „Urma sărutului” evocă pe de altă parte actul ritualic al sintezei. „Sînzîienele” ne trimit la logica jocului păgîn al căutării. Fără a glosa pe marginea temei sexualității, discursul lui Traian Hrișcă se concentrează și asupra descifrării sensurilor unui proces de sinteză genomică petrecut într-o intimitate celulară ale cărei înţelesuri simbolice depăşesc, totuşi arealul strict biogenetic, alternativ mortificaţiei atomare resimţite, tot mai agresiv, de omul contemporan. În esență avem de a face cu sublimarea spirituală a unei geneze profane. Şi, în acești termeni, observăm cum, dincolo de jocurile metaforice cu motivul cromozomial, Traian Hrișcă își ascunde discreta nostalgie după o jumătate din spațiul edenic pierdut. Paradoxal – și nu prea, artistul ignoră identitatea adamică, și se dovedește deplin indiferent față de ‘cîntecul’ șarpelui. Convins că «suntem toți egali în fața naturii», Traian Hrișcă așează un surprinzător semn de identitate între simbolicul Măr și eterna Evă.

Distinsă cu Marele Premiu pentru Arte Plastice 2007 de către Filiala Baia Mare a U.A.P.R. şi Primăria Municipiului Baia Mare, opera pe deplin rotunjită a lui Traian Hrişcă, reprezintă astfel un reper de marcă al patrimoniului «Centrului Artistic Baia Mare» și al artei românești contemporane şi. Ea sublimează în termenii unei radiografii culturale esenţiale ale devenirii fenomenului artistic băimărean în era postbelică. Dacă adăugăm şi rolul major cu care artistul a contribuit, între 1999-2003, la întemeierea învăţământului artistic academic la Baia Mare, putem concluziona că opera şi personalitatea lui Traian Hrişcă reprezintă repere indispensabile în înţelegerea proceselor de consolidare/transformare parcurse în ultima jumătate de secol de evoluţia «Centrului Artistic Baia Mare».

Tiberiu Alexa

Această prezentare necesită JavaScript.

[1] Mihai Ispir, ‘În ateliere. Traian Hrișcă’, în Arta, București, XXX, 1983, nr. 9, p. 33. Textul reprodus și în Tiberiu Alexa, Traian Moldova, Mihai Muscã, Centrul Artistic Baia Mare 1896–1996. The Baia Mare Artistic Centre 1896–1996, Baia Mare, 1997, p. 330. Versiunea în limba englezã: „His natural tendencies towards monumental decoration were easily adapted, in easel painting to the artist’s endeavour to approach the spirit of Maramureș folklore, in large scale compositions, where figuration and abstraction imperceptibly converge one into another. The metamorphoses of the abstract–floral motives and of characters, sometimes stylised into a schematic outline, happen in a realm of plastic metaphore, which outgrowes plain alegory. The metamorphoses compose complex ornamental structures inspired by peasant rugs and by the model of vegetale growth, structures rended in a serene pallet”.

[2] Cf. Tiberiu Alexa [red.], Expoziție de artă plastică. Pictură, sculptură, grafică/ Képzőművészeti kiállitás. Festészet, szobrászat, grafika, Gyula, 1982, p. 28-29. Versiunea sintetică, în limba maghiară, a acestei fișe critice are următoarea formulare: „A kompozitió monumentalítása, a szinek dekorativ fogantatású kezelése jelenti Hrișcp Traian festészetének egyéni jegyeit. Kompozícióinak technikai és eszmei kvalitásai lírai hatású pikturát eredményeznek. Kompozicióiban leginkább a máramarosi falu életébõl merített témákat dolgoz fel, ezek azonban mentesek a folklórizmus legkisebb árnyalatától is. A müvész egy sajátós, szimbólikus Máramarost épit fel, képzel el a maga és közönsége számára. Máramaros Hrișcă Traian szemlélete szerint elsősorban érzelmi és szellemi tér. Csendéletei és aránylag ritkábban készülö tájképei gazdagítják, kiteljesítik mûvészi tevékenységét”.

[3] în Alexandru Cebuc, Vasile Florea, Negoițã Lăptoiu, Enciclopedia artiștilor români contemporani, vol II, București, 1998, p. 87.

[4] Arhiva Filialei Baia Mare a UAP, doc. nr. 265/1959: Convocator… la expoziția organizată în cinstea zilei de 23August… .

[5] Arhiva Filialei Baia Mare a UAP, doc. citat, anexa: Lista lucrãrilor admise și Lista lucrărilor respinse; doc. nr. 408/1959: Tabel despre lucrările admise și evaluate pentru expoziția Regională a filialei.

[6] Cf. George Enescu, ‘Istorie oralã. Traian Hriscã’, în Tiberiu Alexa, Centrul Artistic Baia Mare. Traian Hriăcã – 70, Baia Mare, 1999, p. IV-V, ISBN 973–99104– 2–4.

[7] Arhiva Filialei Baia Mare a UAP, Dosarul de cadre document nenumerotat: TABEL despre absolvenþii institutelor de artă plastică care au absolvit între 1950–1961.

[8] Cf. ***, XX. Expoziție de pictură, sculptură, grafică organizată în cinstea celei de-a XX-a aniversări a Eliberării patriei, Baia Mare, 1964,[catalog de expoziție], cat. nr. 27.

[9] Idem, cat. nr. 26.

[10] Idem, cat. nr. 28.

[11] Arhiva Filialei Baia Mare a UAP, Dosarul 1965, document nenumerotat: LUCRĂRI ADMISE pentru expoziția regională a anului 1965, nr. 31.

[12] Idem, nr. 30.

[13] Expoziția regională de artă plastică, Baia Mare, 1966, [catalog de expoziție], cat. nr. 12.

[14] Ibidem, cat. nr. 14.

Despre Oana Enășel
Referent de specialitate, Compartiment Programe, Marketing și Promovarea Produselor Culturale Muzeul Județean de Artă «Centrul Artistic Baia Mare» muzartbm@yahoo.com

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat: