Artistul Dorel Topan, expoziție personală la New York


Lucrările artistului Dorel Topan au fost expuse la galeria Artifact, New York, iar revista americană de artă Artery a publicat un interviu cu pictorul român despre expoziția sa din Statele Unite ale Americii, precum și despre viziunea sa artistică.

Imagini din expoziția personală a artistului Dorel Topan, Galeria Artifact, New York (2021)

Expoziția personală a artistului a putut fi vizitată în perioada decembrie 2020 – ianuarie 2021 în Manhattan – una dintre cele mai atractive destinații pentru iubitorii artei contemporane din întreaga lume. Cartierul newyorkez, emblemă a diversității culturale, găzduiește în apropierea galeriei New Museum, International Center of Photography și peste 200 galerii de artă contemporană. Galeria Artifact are o experiență de peste 20 de ani în colaborarea cu artiști contemporani, iar portofoliul său este completat și de proiecte expoziționale tematice realizate cu parteneri strategici precum Microsoft („Designed on Surface”) și Pentagram („NASA Logo Design Anniversary”).

Paul Zimmerman a discutat mai multe cu artistul Dorel Topan despre creația sa, impactul pandemiei și tematica pe care o abordează în prezent. Interviul este publicat în revista Artery, New York, disponibil în limba engleză pe site-ul publicației. Redăm aici textul interviului și traducerea în limba română.

Paul Zimmerman: Felicitări pentru expoziția Dvs. din New York! Spuneți-ne câteva cuvinte despre lucrările din această expoziție. Congratulations on your current exhibition in New York. Tell us about your paintings for this exhibition.

Dorel Topan: Expoziția de la New York reprezintă una dintre seriile care fac parte din preocupările mele. În general pictez obiecte de consum, ca urmare a impactului pe care societatea de consum o are în prezent asupra țărilor ieșite din comunism. Păpușile reflectă partea emoțională cea mai pozitivă, oarecum o căutare a unei stări emoționale ingenue.

The New York exhibition showcases one of the series addressing topics of my concern. I generally paint consumer goods, as a result of the current impact of the consumer society on post-communist countries. The dolls reflect the emotional, the utmost positive emotional part, somehow a search for an ingenuous, naive emotional state.

PZ: Care considerați că este aspectul cel mai dificil al muncii Dvs.? What is the most challenging aspect of your work?

DT: Sunt atras de redarea în cheie realistă a obiectelor și a relației dintre ele, fapt determinat de pasiunea mea pentru pictura realistă contemporană, influențată de hiperrealism și de popularizarea fotografiei până la nivel de individ.

I am very keen on the realistic rendering of objects and the relationships between them, a fact determined by my passion for contemporary realistic painting influenced by hyperrealism and the popularization of photography to the level of the individual.

PZ: Care este procesul artisic pe care îl urmați? Cum vă creați tablourile? What is your artistic process? How do you create your paintings?

DT: Legătura cu obiectele este cea mai importantă. Alegerea obiectelor are importanța sa și este în legătură cu obiectul de consum, în cazul de față cu păpușile. Întotdeauna premeditarea este esențială în compozițiile mele. Lucrez pe computer după fotografii, elaborez totul, vizualizez dinainte, dar totul este lucrat manual. Desenul este la fel de important ca și culoarea, tot procesul având în spate mulți ani de experiență și căutări în perfecționarea tehnicii.

My connection to the objects is the most important. The process of choosing them has an importance of its own, being in connection with the object of consumption, in this case the dolls. Premeditation is
always essential in my compositions. I work on the computer with the photos, I elaborate everything and preview it, but all of it is handmade. Drawing is as important as color the entire process being based on
many years of experience and research on perfecting my technique.

PZ: Aveți în vedere un scop anume atunci când începeți o nouă piesă? Do you have any particular goal in mind when your start a new piece?

DT: Caut, atunci când încep o nouă lucrare, să răspund nevoilor vizuale ale specialiștilor, dar în primul rând publicului larg. De obicei, obiectele mele fie spun o poveste care poate fi construită de privitor, fie noua lucrare face parte dintr-o serie în care piesele se susțin între ele.

When starting a new work, I try to meet the visual needs of the specialists, but first of all the needs of the public. Usually either my objects tell a story that can be put together by the viewer, or the new work is part of a series where the pieces support one another.

PZ: Cum vă dați seama că o pictură este finalizată? How do you know when the painting is finished?

DT: Mult timp am avut naivitatea să cred că o pictură poate fi terminată într-un anumit moment. Acuma cred că niciodată nu voi putea fi pe deplin mulțumit de finalitate, astfel încât am lucrări la care intervin după un timp, uneori ani, sau am lucrări pe care le refac în totalitate dacă nu-mi mai convine un element, un context, orice altceva.

For a long time, I had the naivety to believe that a painting can be finished at some point. Now I think I will never be fully satisfied with the finality of a piece, therefore there are paintings in which I intervene after a while – even after some years – or works that I completely redo if there is an element, a context or anything else I don’t like anymore.

PZ: S-a schimbat practica Dvs. în timp? Has your practice changed over time?

DT: Am exersat mult timp desenul, mai ales cel în cărbune. Am practicat până acum 20 de ani pictura în ulei, dar acrylul a fost o revelație pentru mine datorită strălucirii aparte a tonurilor de culoare, a rapidității cu care se poate lucra și mi-am dat seama că această tehnică se potrivește mai bine imagisticii contemporane, influențate de reclamă în general, dar și de designul obiectului de consum.

I practiced drawing for a long time, especially in charcoal. I practiced oil painting until twenty years ago, but acrylic paints were a revelation to me, due to the special brightness of the color tones, the rapid pace of work it allows, and I realized that this technique is best suited to the contemporary imagery, influenced by advertising in general and by consumer object design.

PZ: De care artiști sunteți cel mai influențat? Which artists are you most influenced by?

DT: Artiștii Pop, în special Andy Warhol mi-a facilitat fascinația pentru obiectul de consum. Sunt fascinat de obsesia pentru real a pictorilor hiperrealiști, dar și de repertoriul acestora. Admir pictura lui Monet, dar, în egală măsură, și pictorii olandezi și flamanzi de secol 17.

Pop artists, particularly Andy Warhol facilitated my fascination for consumer objects. I am fascinated by
the obsession that hyper realistic painters have with reality and also with their repertoire. I admire Monet’s paintings and, equally, Dutch and Flemish masters of the 17th Century.

PZ: Cum ați defini arta? How would you define art?

DT: Arta, după părerea mea, este domeniul exclusiv uman, care presupune comunicarea unor seturi de mesaje cu valoare de simbol, calea de cunoaștere și de autocunoaștere cea mai umană și liberă, prin care artistul are posibilitatea de a-și expune amprenta personală. Artistul împărtășește viziunea sa asupra lumii, asupra timpului său, descoperindu-și și comunicând stări, emoții, senzații, idei.

Art is, in my opinion, an exclusively human field, which involves communicating sets of messages conveying symbolic values, the most humane and free way of knowledge and self-knowledge though which the artist can leave his imprint. The artist shares his vision of the world, of his time, discovering and communicating emotions, sensations, ideas.

PZ: La ce lucrați acum? What are you working on now?

DT: „Joaca” cu păpușile rămâne una dintre preocupările mele artistice. În același timp, compozițiile cu arlechini, marionete și bufoni mă interesează pentru a reda condiția individului într-o lume a manipulării. Dincolo de aspectul colorat al arlechinilor, a frumuseții lor artificiale, există un mister pe care spectatorul sper să îl descopere și în care să se poată identifica.

“Playing” with dolls remains one of my artistic concerns. At the same time, compositions with harlequins, puppets and jesters are of interest to me for rendering the condition of the individual in a world of manipulation. Beyond the colorful appearance of the harlequins and their artificial beauty, lies a mystery, which I hope the viewer can discover and with which they can identify.

PZ: Cum Vă influențează pandemia munca și sensibilitatea? How does the pandemic influence your work and sensibility?

DT: 2020 a fost un an în care am avut în primul rând, dincolo de îngrijorări și mai mult timp în izolare ocazia de a-mi așeza gândurile, de a mă raporta la cariera mea de până acuma. Cred că pandemia ne-a atras atenția asupra fragilității ființei umane și sper să ne facă mai solitari. Eu mă străduiesc să nu abandonez căutarea bucuriei din obiectele dragi mie, deși există o ipocrizie a relației individului cu obiectul de consum. O să pictez la fel de colorat și poate că picturile mele vor aduce o doză de bucurie într-o mare de artă pesimistă. Câteodată e bine să te bucuri de ceea ce ai realizat, iar în acest sens imaginile cu expoziția de la Artifact Gallery m-au bucurat foarte tare. Am avut de asemenea bucuria să constat că am un public admirator constant pe rețelele de socializare. 

2020 was a year during which, aside all the concerns, first of all, during the isolation I had time to settle my thoughts and to relate to my career so far. I think the pandemic has drawn our attention to the fragility of the human being and I hope it will me us more solitary. I strive not to abandon finding joy in objects that I find dear, although there is a lot of hypocrisy in the relationship between the individual and the consumer goods. I will continue to paint just as colorful and maybe my work will bring a bit of joy in a sea of pessimistic art. Sometimes it’s a good thing to enjoy your accomplishments and in this sense, the images of the Artifact Gallery exhibition made me very happy. I was also thrilled to see that I have a constant admiring audience on social networks.

Artistul Dorel Topan are o activitate artistică dinamică, pe plan național și internațional. Colaborarea cu MB-XL Gallery din Bruxelles i-a adus artistului expoziția personală Candy pop-up la sediul galeriei în 2016, expunerea lucrărilor sale în pavilionul dedicat artei contemporane de pe Avenue des Champs-Élysées, din cadrul Săptămânii Artei Pariziene în același an, dar și participarea la două licitații ale casei Druot. În 2013 a expus la Brodway Gallery din New York. Revista New York Art Magazine i-a dedicat o pagină. Datorită colaborării cu Artifact Gallery New York, a participat, în 2018, la expoziția târgului de artă Red Dot, Miami, Florida, iar în 2019 la expoziția Praxis Remix la Metropolitam Museum Las Vegas, Flat Files din Los Angeles, Art up Close la Artexpo New York, Yachting Show Monte Carlo, Monaco. În decembrie 2020 Artifact Gallery a deschis expoziția personală Dorel Topan.

Sándor ZIFFER


Ziffer_1957 prelucrat color album mic

Sándor ZIFFER (fotografie din 1957)

 

n. 05.05.1880, Eger (Ungaria) – m. 08.09.1962, Baia Mare

studii:     1894: Ipari Rajziskola / Școala de desen industrial, Budapesta

1895-1900: Iparművészeti Iskola / Școala de arte decorative (clasa de pictură decorativă), Budapesta

1900: Academia Regală Bavareză de Arte Frumoase (clasa pregătitoare ?, cu Karl von Raupp)

1900-1901: Școala particulară de pictură Anton Aźbe, München

1902-1906: Școala particulară de pictură Simon Hollósy, München

1902: colonia Școlii particulare de pictură Simon Hollósy, Fonyód (Ungaria)

1903: colonia Școlii particulare de pictură Simon Hollósy, Hunedoara

1904-1905: colonia Școlii particulare de pictură Simon Hollósy, Teceu (azi: Tyacev, Ucraina)

1906-1907: colonist independent în Colonia artistică de la Baia Mare, studiind în afara programului cursanților Școlii Libere de Pictură

1906, 1907: colonist independent la Paris, activ în cercul discipolilor lui Henri Matisse

1906-1907: colonist independent în localitatea bretonă Moelan (azi: Moëlan-sur Mer, Franța)

activ la Baia Mare: 1906-1962

lucrări expunse în organizarea Muzeului Judeţean de Artă «Centrul Artistic Baia Mare»:

expoziţii personale: 1957

expoziţii permanente: 1960-1966, 1967-1978; 1984-1996; 1998-2008; 2010-…

expoziţii temporare: 1957, 1959, 1960, 1962-1965, 1966, 1967-1969, 1971-1973, 1975-1978, 1980-1987,1989, 1991, 1992, 1993-1995, 1996-1997, 1999, 2000, 2002-2006, 2007-2014

Sándor Ziffer și-a săvârșit formația profesională și intelectuală în patru medii educaționale distincte: unul de tip academic (la Budapesta: 1895-1900), respectiv trei de tip așa-zis liber – la München (1900-1906), la Baia Mare (1906, 1907) și la Paris (1906,1907). Se citează frecvent participarea artistului, timp de câteva luni, la cursurile Academiei de Arte Frumoase din München. Cum însă numele lui Ziffer lipsește din Registrele matricole ale acestei instituții, este de bănuit că va fi urmat doar cursuri ale clasei pregătitoare conduse de profesorul academic Karl von Raupp (probabil în primăvara/vara anului 1900), abandonând apoi mediul academic în favoarea alternativei învățământului liber privat, mai întâi în școala reputatului pictor sloven Anton Aźbe (1900-1901), apoi în școala maramureșeanului Simon Hollósy (1902-1906) cu care, apoi, colonizează pentru sezoanele de vară, succesiv, la Fonyód (Ungaria), Hunedoara și Teceu (azi în Ucraina). De altminteri, debutul expozițional public al lui Sándor Ziffer s-a petrecut la finalul colonizării din 1904 la Teceu, în cadrul Expoziției Școlii Hollósy. Prezentată la Galeria Könyves Kálmán din Budapesta, expoziția l-a avut ca principal organizator pe Ziffer, iar printre expozanții de atunci regăsim și nume ale unor foști (Gustav Jagerspacher, Jenő Szigeti, Ágost Benkhard) și viitori coloniști la Baia Mare (Károly Kiss, Maria Lanow). Tot la Budapesta ia parte la saloane și expoziții oficiale (1905, Galeria de Artă/Mücsarnok; 1907, Salonul Național/Nemzeti Szalon; 1908, Cercul Impresioniștilor și Naturaliștilor Maghiari/M.I.É.N.K.), iar în Transilvania expune la două mari expoziții itinerate de la Budapesta, în 1908 la Oradea (Arta maghiară/Magyar művészet), respectiv în 1909 la Cluj și Oradea (Expoziția itinerantă a grupului M.I.E.N.K.).

Primele două prezențe în Centrul Artistic Baia Mare ale lui Sándor Ziffer se petrec în sezoanele de vară ale anilor 1906 și 1907, atunci când studiază ca independent în cadrul Colonia Artistice. Apoi, începând din 1908 până în 1914 revine anual la Baia Mare, de regulă în sezonul de primăvară/vară, unde locuiește, creează și expune (începând din 1911) ca artist independent. Pe parcursul acestor ani artistul se mișcă cu mult dinamism între Baia Mare și mari metropole culturale (Paris, Budapesta, München) după un „calendar” care amintește frapant modelul instituit, la vremea sa, de Școala Hollósy: sezoanele de primăvară/vară în mediul băimărean, iar sezoanele de toamnă/iarnă în mediile metropolitane.

Astfel petrece lunile sezonului de toamnă/primăvară 1906-1907 efectuând studii libere la Paris și în satul breton Moelan (azi Moëlan-sur Mer), în apropiere de Pont-Aven. Această primă călătorie de studii în Franța i-a prilejuit conectarea la cercul avangardist mentorat de Henri Matisse, fapt decisiv în orientarea stilistică a lui Ziffer înspre modélele estetice de expresie postimpresionistă și fovistă. A participat cu un Autoportret la ediția din 1906 a Salon des Indépendants de la Paris, iar apoi avea să revină câțiva ani la rând pentru a lucra și expune în capitala Franței (la edițiile 1910 și 1911 ale aceluiași salon).

În paralel revine în Germania (se căsătorește la Berlin, în 1910, cu Käthe Beckhaus, pictoriță născută în 1868) și, treptat, își lărgește sfera de cercetări picturale încorporând în creația sa sugestii asimilate din retorica expresionismului german. În 1913 închiriază un atelier la München cu intenția de a deschide propria sa școală privată de pictură, dar proiectul eșuează în câteva luni. Izbutește, însă, să expună la Münchener Sezession, după care revine la Baia Mare. În 1914 este chemat să predea pictura într-o școală particulară din Berlin, dă curs invitației însă izbucnirea Primului Răboi Mondial îl împiedică să finalizeze cu succes și acest proiect, forțându-l totodată să petreacă cei patru ani de război în Germania, împreună cu soția sa. Păstrează totuși o permanentă legătură epistolară cu artiștii băimăreni. Între 1914-1918 se mută frecvent dintr-un oraș în altul (Berlin, Stettin, Ostsee, Mecklenburg, Zinnowitz) în căutarea unor soluții de ordin financiar care s-au dovedit, rând pe rând, fragile și efemere. În 1915 izbutește totuși să organizeze expoziții personale la două reputate galerii berlineze (Kunstsalon Cassirer, respectiv Galeria Casper), și să participe în S.U.A. la Expoziția universalăorganizată la San Francisco. În toamna anului 1918 revine la Baia Mare unde avea să activeze apoi, cu foarte scurte întreruperi, până la sfârșitul vieții.

Revenind la reperele evenimențiale majore ale „etapei băimărene 1906-1914”, sunt de subliniat câteva elemente mai importante. Astfel, deși devenise deja un important exponent al insurgenței avangardiste, în conflictul „tineriversusbătrâni” care a generat puternice controverse în sânul comunității artistice băimărene între 1909-1911, Ziffer nu s-a implicat activ însă s-a afiliat de principiu grupării moderate (alături de frații Valer, Noemi și Benjamin Ferenczy, Sándor Galimberti, János Krizsan ș.a.) care a susținut vechea conducere a așa-zișilor „bătrâni” (János Thorma, István Réti, Károly Ferenczy) împotriva presiunilor exercitate de contestatarul „grup Boromisza”. În acest context s-a produs și debutul expozițional la Baia Mare al artistul cu prilejul expoziției Kalvineum (5-12 octombrie 1911), participând cu patru lucrări de pictură. Cu alte trei lucrări (Moara din Baia Mare, 1911, Amurg,1911, Peisaj, 1911) a figurat la Prima expoziție colectivă a Societății Pictorilor Băimăreni (29 octombrie-5 noiembrie 1911). O selecție masivă de 16 picturi i-a fost prezentată în contextul retrospectiv al marii Expoziții aniversare din august 1912, creația lui Sándor Ziffer reprezentând cu acel prilej unul din principalii vectori prin care s-a petrecut la Baia Mare legitimarea publică a insurgenței avangardiste (cat. nr. 18: Peisaj din Baia Mare, 1912; cat. nr. 19: Peisaj, 1911; cat. nr. 76: Natură statică, 1912; cat. nr. 152: Drum la vremea înserării, 1912; cat. nr. 184a: Cimitir în Baia Mare, 1911; cat. nr. 247: Moara din Baia Mare, 1911; cat. nr. 248: Paris – Luxembourg, 1910; cat. nr. 249: Dublu portret, 1912; cat. nr. 250: Pe malul Senei, 1910; cat. nr. 251: Câmp cu apă la Baia Mare, 1912; cat. nr. 262: Peisaj băimărean, 1911; cat. nr. 263: Dealul Florilor primăvara, 1912; cat. nr. 264: Primăvară timpurie în parcul din Baia Mare, 1912; cat. nr. 266: Natură statică cu flori, 1912; cat. nr. 267: Portretul lui B.B., 1910; cat. nr. 268: Pod vechi în Baia Mare, 1908).

În 1911 i se repartizează unul dintre atelierele nou construite de Primăria orașului Baia Mare în complexul Colonia Pictorilor. Îl pierde însă în favoarea lui András Mikola în 1915, în condițiile în care Ziffer era deja plecat din oraș de doi ani. Această împrejurare avea să constituie motivul ireversibilei aversiuni între cei doi artiști, dar și factorul decisiv care l-a împins pe Ziffer, în toată perioada interbelică, înspre o atitudine distanțată față de liderii școlii de pictură și ai coloniei.

Așa se face că, la mijlocul anilor deceniului 1920  încetează orice colaborare cu liderii instituționali ai comunității artistice băimărene până în 1936, după ce inițial participase anual la expozițiile oficiale ale Societății Pictorilor Băimăreni între 1920-1924 (3 peisaje și o compoziție cu Cai la Expoziția de toamnă din 1920; Peisaj cu deal, Autoportret, Atmosferă de iarnă, Natură statică, La fereastră șiStrada Petöfi la Expoziția de toamnă din 1921; patru Peisaje și trei Autoportrete la Expoziția de iarnă din 1922; Portretul lui Erzsi Krammer, Soare de iarnă și Biserica reformată iarna la Expoziția de primăvară din 1923; Mal, Dealul Morgăului în ajunul primăverii șiDealul Florilor după toamnă la Expoziția de iarnă din 1924). În paralel își prezintă creația în câteva orașe transilvane. După ce prezintă în 1918 o expoziție personală la Cluj, ia parte cu o selecție de picturi la Collegium Artificum Transylvanicorum organizată tot la Cluj în 1921. În 1925, la Dej, participă cu șapte picturi la Expoziția artiștilor băimăreni Ziffer – Mund – Mezey – Dömötor (Pisici, Femeie șezând, Monetăria, Peisaj din Baia Mare, Flori, Nud de femeie și Natură moartă). Apoi, în 1926 prezintă de asemenea Cluj o dublă Expoziție personală împreună cu textilista băimăreană Noemi Ferenczy. Pentru anul 1928 consemnăm singura participare a artistului la Salonul Oficial de la București. Totodată anii deceniului 1920 i-au prilejuit lui Sándor Ziffer repetate participări expoziționale internaționale: Berlin, 1927 (Expoziție personală la galeria negustorului de artă Fritz Gurlitt); Budapesta, 1927 (Muzeul Ernst, invitat la Expoziția de grup Vilmos Aba Novák – Jenő Feiks –Emil Kelemen – Sándor Ziffer – Károly Patkó) şi succesiv în 1927, 1928 şi 1929 (Expoziţiile anuale ale Asociaţiei K.U.T. – Képzőművészek Új Társasága/Noua Societate a Artiştilor Plastici); Hamburg, 1929 (Expoziţie personală).

Anii deceniului 1930 accentuează „dizidenţa zifferiană” în ambianţa comunităţii artistice băimărene. Din 1932 și-a asumat îndrumarea, în propriul atelier, a tinerilor exmatriculați sau marginalizați din școala de pictură pe motive politice, contribuind într-un fel sau altul la formarea educațională a unor artiști precum Oliver Pittner, Sándor Szolnay, Gheza Vida, Sándor Mohi, Andrei Kunovits, Vasile Kazar, János Incze Dés, Lilla Balázs Csisér, Lidia Agricola, Martin Katz ș.a.. În 1931 și 1932 realizează două Expoziții personale la Satu Mare, și tot în 1932 prezintă o Expoziţie personală la Liceul Reformat din Baia Mare. Participă la expoziţiile noii Asociaţii a Artiştilor Plastici din Baia Mare în 1937 şi 1938, iar în 1939 expune la Bucureşti alături de membrii noii asociaţii în Expoziţia artiştilor de la Baia Mare. În străinătate prezintă o Expoziţie personală la Kosice (Cehoslovacia) în 1930, iar în 1937 ia parte, la Budapesta, la Expoziţia Breslei «Miklos Barabás».

Perioada de ocupaţie a Ardealului de Nord în timpul celui de al Doilea Război Mondial au fost ani de autorecluziune, Sándor Ziffer părăsind cu totul scena vieţii publice băimărene între 1940-1944. Avea să revină cu discreţie prin participări la Expoziţiile anualeorganizate la Baia Mare în 1945 şi 1948 și 1949 de Sindicatul mixt de artişti, scriitori şi ziarişti.

Nu a participat activ la procesul de reorganizare a comunităţii artistice băimărene (1949-1951) ca stuctură teritorială a noii Uniuni a Artiştilor Plastici din Republica Populară Română. Anii de început ai „obsedantului deceniu” l-au prins, totuşi, pe Sándor Ziffer în postura de „patriarh” discret retars al comunităţii artiştilor băimăreni, după ce împlinise 70 de ani în 1950. Eforturile insistente depuse de Gheza Vida – mai vechiul discipol al maestrului – au făcut posibilă revenirea artistului pe scena publică. În 1950 obţine o pensie din partea statului român, în 1954 este distins cu Ordinul Muncii, iar în 1957 primeşte titlul de Maestru Emerit al Artei. Este prezent la Expozițiile regionale băimărene din 1950, 1951 și 1955, iar în 1954 participă la București la Expoziția Anuală de Stat. Ia parte cu cinci picturi realizate în 1955/1956 (Peisaj de pe Dealul Crucii, Grădina, Colţ de grădină, Peisaj, În curte) la Expoziţia regională din 1956 organizată de Filiala Baia Mare a Uniunii Artiştilor Plastici.Tot în 1957 este selectat de un juriu național pentru a figura în Expoziția de Artă Românească itinerată la Moscova (U.R.S.S.). Prezintă alte 4 lucrări în 1959 la Expoziţia de artă plastică în cinstea zilei de 23 August (cat. nr. 15: Peisaj băimărean, cat. nr. 19: Grădina mea, cat. nr. 26: Peisaj, cat. nr. 15: Autoportret şi Peisaj), o lucrare la Expoziţia regională din 1959 (cat. nr. 26: Peisaj), 3 lucrări la Expoziţia regională din 1960 (cat. nr. 34: Autoportret; cat. nr. 35: Toamnă timpurie; cat. nr. 36: Peisaj) şi alte 3 picturi la Expoziţia regională din 1961 (cat. nr. 54: Peisaj; cat. nr. 55: Pârâul Morii; cat. nr. 56: În grădină). În 1960 (ianuarie-februarie) expune câteva picturi la Expoziția artiștilor din Baia Mare organizată și prezentată de filiala băimăreană a U.A.P. la Ordjonikidze (U.R.S.S.). Postum, la Expoziţia regională din 1962 sunt expuse simbolic trei dintre ultimele creaţii ale artistului: Autoportret, Peisaj şi Floarea soarelui – aceasta din urmă aflată pe şevalet în momentul trecerii artistului în istorie, şi păstrată în colecţiile Muzeului Judeţean de Artă «Centrul Artistic Baia Mare».

 

Lucrările lui Sándor Ziffer reprezintă unul dintre „nucleele dure” ale colecțiilor de artă băimăreană tezaurizate în muzeul nostru prin cele 24 de picturi care, constituite într-un adevărat „fond monografic”, acoperă intervalul cronologic 1910-1962. O piesă provine din așa numitul „fond vechi” (adică din colecțiile constituite înainte de 1950), celelalte reprezentând achiziții efectuate între 1960-1979. Selecții mai mici sau mari mari din acest „fond monografic” au fost incluse în fiecare dintre expozițiile permanente prezentate, începând din 1960, la sediul Muzeului Judeţean de Artă «Centrul Artistic Baia Mare»: 1960; 1967; 1984: Tradiţie şi continuitate în Centrul Artistic Baia Mare (curator principal Traian Moldovan; curator asistent Tiberiu Alexa); 2010: Centrul Artistic Baia Mare. Repere europene între tradiţii şi invoaţii (curator principal Tiberiu Alexa; curatori asistenți Mihai Muscă, Ioan A. Negrean, Dorel Topan), precum și în marile retrospective de artă băimăreană: 1966, (Baia Mare, Muzeul de Artă); Prezenţe artistice la Baia Mare. 1896-1971, 1971 (Baia Mare, Muzeul de Artă, cat. nr. 156-159; organizator principal Mihai Muscă); expoziţia retrospectivă aniversară Centrul Artistic Baia Mare 1896–1996 The Baia Mare Artistic Centre, 1996-1997 (Baia Mare, Muzeul de Artă şi Muzeul de Istorie, cat. 176-187; curatori: Traian Moldova, Mihai Muscă, Tiberiu Alexa).

Pe de altă parte, lucrările lui Ziffer s-au constituit, mereu, în puncte de atracţie majoră în majoritatea expoziţiilor temporare tematiceelaborate şi prezentate de muzeul băimărean începând din 1960. Dintre acestea merită menționate: Portrete şi autoportrete ale artiştilor băimăreni, 1976 (curator Mihai Muscă);  «Achiziţii noi în patrimoniul muzeal 1976», 1976 (Baia Mare, Muzeul de Artă, 15 iunie – 22 octombrie, cat. nr. 9, 27, 28; curator Traian Moldovan); Anotimpuri băimărene, 1987 (Baia Mare, Muzeul de Artă, februarie – martie, cat. nr. 18, 19, 52); A nagybányai művésztelep, 1991 (Ungaria, Szolnok, Galeria orăşenească, cat. nr. 85-89; curatori Mihai Muscă, Tiberiu Alexa); Iarna. Profilul pictural al unui anotimp, 2003 (Baia Mare, Galeria de Artă a U.A.P.R., februarie-martie; curatori Tiberiu Alexa, Mihai Muscă, Nicolae Suciu); Európai művésztelepek: Nagybánya, 2005-2006 (Ungaria, Szentendre, expoziţie retrospectivă); selecţie de artă băimăreană în cadrul expoziţiei tematice Pictori din Transilvania în Centre Artistice Europene, 2007 (Sibiu, în parteneriat cu Muzeul Naţional Brukenthal, cat. nr. 252, 254); Maeștrii artei moderne românești, 2011 (Baia Mare, Muzeul de Artă); expoziţia retrospectivă naţională Artistul şi Puterea. Ipostaze ale picturii româneşti între anii 1950-1990, 2012 (Bucureşti, partener al Fundaţiei Art Society, Biblioteca Naţională a României); Pictori băimăreni contemporani în colecțiile Muzeului Județean de Artă «Centrul Artistic Baia Mare» (Baia Mare, Golden Galery, 2012); Pictori români contemporani în colecţiile Muzeului Judeţean de Artă «Centrul Artistic Baia Mare», 2013 (Baia Mare, Golden Gallery; curatori Ioan A. Negrean, Dorel Topan, Tiberiu Alexa); Patrimoniu. Restaurări şi conservări 2007-2013 (Baia Mare, 2013-2014; Dorel Topan, Ioan A. Negrean, Tiberiu Alexa).

Principala performanță expozițională de tip muzeografic atinsă la Baia Mare în efortul de promovare publică a operei lui Sándor Ziffer rămâne, însă, pe mai departe, ampla Expoziție retrospectivă Ziffer Alexandru realizată, în mai 1957 (și itinerată apoi în august la Cluj), de specialiștii fostului Muzeu Regional Baia Mare (director Maderspach Viola [căsătorită Kovács Zoltánné Elena]) în colaborare cu István Borghida – istoric de artă clujean, cu rădăcini sătmărene și afilieri băimărene. Un număr de 77 de lucrări (datând din intervalul cronologic 1906-1955), reunite din numeroase colecții private existente atunci în Baia Mare, Satu Mare, Cluj, Oradea, Arad, Timișoara, au creat portretul public al unuia dintre cei mai originali artiști aparținând avangardismului clasic și interbelic, care au activat în România primei jumătăți a secolului al XX-lea. Caracterul de excepționalitate al acestei expoziții constă tocmai în faptul că a scos la public, într-un cadrul perfect oficial, piese reprezentative de vârf ale retoricilor estetice europene postimpresioniste, foviste și expresioniste (așa cum sunt ele receptate astăzi !) construind un discurs artistic și muzeografic ale cărui linii de forță și valori spirituale (de cea mai pură substanță „burgheză” – am putea spune, folosind stereotipul lexical al acelor ani !) se așezau în deplină antiteză cu tezismul oficial dogmatic proletcultist aflat, la mijlocul deceniului 1950, la vremea maximei sale agresiuni asupra creativității cultural–artistice în spațiul românesc și, în general, în spațiile acelui răsărit european supus comunizării.

 

Astăzi percepem opera și personalitatea lui Sándor Ziffer din perspectiva unui reprezentant de vârf al istoriei Centrului Artistic Baia Mare: colonist permanent (începând din 1906) al cărui destin uman și artistic se identifică deopotrivă cu impunerea idealului insurgenței novatoare de tip avangardist în mediul creativ băimărean de la finalul epocii moderne (1906-1944) și, respectiv, cu conservarea valorilor avangardei clasice și interbelice la Baia Mare în contextul tulbure al primelor două decenii ale epocii contemporane (1945-1962).

copyright © 2012 pentru text dr. Tiberiu Alexa

 GHEZA VIDA A PLECAT SĂ SE ÎNTÂLNEASCĂ CU BRÂNCUȘI !   


GHEZA VIDA A PLECAT SĂ SE ÎNTÂLNEASCĂ CU BRÂNCUȘI !

                                                        Acad. MARIUS PORUMB

         Anul acesta, la 11 mai, se împlinesc patru decenii de când maestrul Gheza Vida, unul dintre cei mai importanți artiști ai României postbelice a plecat spre veșnicie. S-a născut la 28 februarie 1913 la Baia Mare, străveche localitate minieră, a cărei faimă artistică internațională se datora școlii de pictură întemeiată la sfârșitul secolului al XIX-lea.

bty

Vida a început să sculpteze încă din tinerețe, mai întâi personaje din lumea satului maramureșean sau inspirate din viața minerilor, manifestând o puternică comuniune  și admirație față de arta populară , care îi va fi un permanent izvor de inspirație. Atmosfera artistică de la Baia Mare l-a influențat încă din 1932, frecventând atelierul pictorului Alexandru Ziffer, care mereu afirma că Vida va avea un strălucit viitor. Debutul artistic  și expozițional are loc în 1937  la Baia Mare, când expune două sculpturi (Miner și Țăran legat de stâlp), lucrările fiind elogiate în presa locală. În toamna aceluiași an  pleacă spre Spania unde participă ca voluntar  în Armata republicană. Traversează întreaga Europă și se întoace la Baia Mare în 1941, orașul împreună cu întregul Maramureș fiind în urma Dictatului de la Viena, sub ocupație  horthystă. Fiind român și având cetățenie română, a fost atent supravegheat de poliție, fiind de trei ori concentrat  în detașamentele de muncă forțată din Ungaria. În timpul șederii la Budapesta urmează cursurile Academiei de Belle-Arte (1942-1944), având ca profesor pe Jenö Bori. După eliberarea de sub ocupația horthystă, Vida s-a înrolat voluntar în Armata Română, luptând pe frontul antihitlerist.

Revenind după război acasă la Baia Mare, Gheza Vida sculptează și participă la expoziții începând  cu anul 1946 la Cluj, iar în 1948 expune la Expoziția regională  a Transilvaniei grupul statuar Dans oșenesc și  Buciumașul,  lucrări ce în decembrie același an au fost expuse la București la Palatul Republicii, fiind admirate și apreciate elogios de critica de specialitate.

„În sculptura în lemn, Gheza Vida este, alături de Brâncuși și Ladea, cel mai apropiat de linia tradiției populare, iar Dans Oșenesc, cioplit dintr-un trunchi de copac de către Vida, este una din pilduitoarele înfăptuiri în acest material” (Petre Comarnescu, 1958).

În anii următori artistul participă la numeroase expoziții personale și colective din țară  (Baia Mare, Cluj Napoca, Brașov, Satu Mare, București) și în străinătate (Bienala internațională de la Veneția, Moscova, Budapesta, Cairo, Alexandria, Damasc, Bratislava, Berlin, Praga, Sankt Petersburg, Sofia, Paris, Varșovia, Belgrad, Helsinki, Bologna, Torino, Roma, Londra, Haga, Oslo, Bruxelles).

DSC_0086

Gheza Vida, Monumentul Ostașului Român, Carei

În 1964 se inaugurează, la Carei, Monumentul Ostașului Român, operă datorată sculptorului Gheza Vida, care a colaborat  cu arhitectul Anton Dâmboianu, grandiosul complex monumental fiind o realizare de excepție a artei monumentale de for public din România.

Opera maestrului Vida, sculpturile sale de o remarcabilă vigoare, înfățișează adesea personaje în atitudini genuine din viața cotidiană a maramureșenilor (La fân, Odihna, Horitoarea, Țărancă cu coșul, Cap de țăran, Butimanul, Tropotita, Dans oșenesc, Veselia, Recolta, Miner cu lămpaș, Mineri, Miner citind, Copil cu pasăre, Copil mâncând, Muncitor forestier, Femeie împovărată), precum și  personaje și secvențe ale istoriei românești ( Horia, Cloșca și Crișan, Balada lui Pintea, Pintea Grigore judecând un boier, Dragoș Vodă, Menumorut, Voievodul Gelu, Bogdan Vodă, Răscoala). Un mare grup de sculpturi au o bogată încărcătură metaforică, fiind inspirate din universul mitic maramureșean (Omul apelor, Omul dintre focuri – Foca, Omul nopții, Omul pădurii, Cușma dracului, Mărțoaia,  Vâlva minelor, Varvara, Carnaval, Botejunea de pe Iza).

Moisei

Gheza Vida, Monumentul țăranilor martiri de la Moisei

Cioplit mai întâi în lemn în 1966, Monumentul țăranilor martiri de la Moisei a fost transpus în piatră în 1972, despre care criticul Constantin Prut scria că monumentalul complex este „ o sinteză a spiritualității românești atingând acea tensiune unică la care s-a afirmat vocația ordinii, a echilibrului psihic și cosmic, a locului impregnat decisiv de umanitate, de sanctuarele dacice sau din spațiile brâncușiene”.

Călătorind prin Maramureș Geo Bogza nota; „În vara trecută, oamenii Maramureșului nu s-au desmințit și au ridicat la Moisei, din trainic și nobil lemn de stejar, un complex monumental, cum nu se mai găsește… căruia i se poate spune așa pe bună dreptate, ca aceluia ridicat de Brâncuși la Târgu Jiu. Totul este sobru, sever, plin de simboluri și semnificații profunde și reintegrând în nobilele tradiții ale Maramureșului, amintirea celor douăzeci și nouă de fii ai săi, uciși de cea mai rea fiară ce și-a purtat pașii pe acolo. Autorul acestui monument inspirat din sanctuarul dacic, este sculptorul Gheza Vida a cărui faptă merită lauda întregului nostru popor”.

Sfatul batr.

Gheza Vida, Sfatul bătrânilor

       Sfatul bătrânilor, realizat mai întâi în lemn (1973) și apoi în piatră, amplasat la Baia Mare ca un simbol în vecinătatea Palatului administrativ, este un grup statuar impresionant, cu o largă deschidere filosofică, ce vine dinspre străvechea civilizație a satului românesc, reprezentând un moment profund și solemn legat de viața obștei.

Ansamblurile monumentale  create de Vida au devenit simboluri naționale în conștiința publică românească, Monumentul Ostașului Român de la Carei sau Monumentul țăranilor martiri de la Moisei, excepționale realizări artistice, sunt adevărate repere în evoluția sculpturii contemporane românești.

Vasta și valoroasa  operă înfăptuită de maestrul Vida se află în patrimoniul a numeroase muzee din țară, dar și din străinătate, opera sa fiind încununată cu numeroase  premii și distincții: Premiul de Stat (1953), titlul de Maestru Emerit al Artei (1957), Artist al Poporului (1964), Steaua Republicii (1978). În 1974 Gheza Vida a fost ales membru al Academiei Române, cel mai înalt for științific și cultural al țării.

Fiu al Maramureșului, Vida a lăsat o valoroasă moștenire, îmbogățind patrimoniul cultural național. Atelierul memorial (întemeiat în 2013 cu sprijinul municipiului Baia Mare),  este ofranda  inchinată orașului natal. În orașul de la poalele Dealului Florilor arta sculptorului este mereu prezentă în Muzeul de Artă, la Atelierul Memorial  din Centrul istoric, prin monumentele de for public Sfatul bătrânilor, Statuia Minerului, sau Statuile de lemn dela Moisei de la Muzeul Etnografic, Colecția de Cactuși din Parcul central străjuită de figura în bronz a maestrului (realizare Ioan Marchiș), sunt tot atâtea locuri în care ne întâlnim cu nemuritorul Vida.

La împlinirea a patru decenii de la înveșnicirea marelui sculptor, recunoștință și pioasă amintire !

Acad. MARIUS PORUMB

 

Traian HRIȘCĂ


Traian HRIȘCĂ (1929-2013): o operă emblematică pentru istoria contemporană a «Centrului Artistic Baia Mare»

 

Hrisa T Pamfil Mihai Alexa T vernisaj 1982

Traian HRIȘCĂ, Pamfil MIHAI, Tiberiu ALEXA (de la stânga la dreapta)

 

Pășind în cel de-al șaptelea deceniu al unei complexe și nu arareori agitate vieți, Traian Hrișcă a intrat, de acum, în galeria Seniorilor picturii românești contemporane, acolo unde opera sa vine să se constituie într-una dintre acele piese de rezistență care îndeplinesc sarcina de reprezentare a Centrul Artistic Baia Mare în istoria actuală a artelor plastice din România. Orizontul de legitimare a parametrilor plastici pe care critica de artă românească îi recunoaște în creația lui Traian Hrișcă – și implicit în sarcina de reprezentare a acesteia – a fost definit, cu pertinență, într-un text din 1983, în care Mihai Ispir observa felul cum „Tendințele firești spre monumentalul decorativ s-au adaptat cu înlesnire, în pictura de șevalet, la strădaniile artistului de a se apropia de spiritul folclorului maramureșean, în compoziții de dimensiuni mari, unde figurația și abstracția se convertesc imperceptibil una într-alta. Metamorfozele reciproce ale motivelor abstract–florale și personajelor stilizate uneori până la schema siluetei, se petrec într-un regim al metaforei plastice, depășind simpla alegorie. Ele compun structuri ornamentale complexe, inspirate de covorul țărănesc și de modelul creșterii vegetale, structuri restituite într-o cromatică senină.[1] Cu un an mai devreme, eu însumi notasem, cu prilejul unei expoziții prezentate de artiștii băimăreni la Gyula (Ungaria), în 1982, că „Viziunea compozițională monumentală, interpretări cromatice de sorginte decorativă, caracterizează individualitatea orizontului expresiv propriu picturii lui Traian Hrișcă. Prin încorporarea unor dominante ideatice, prin calitățile picturale și de imaginare personală a alcătuirilor ce îi populează lucrările, artistul tinde să depășească nivelul unui spectacol liric. Compozițiile sale abordează cu precădere o tematică selecționată din spațiul satului maramureșean, dar rezolvările plastice sînt complet străine de orice urmă de folclorism. Personalitatea proprie construiește, organizează, imaginează un Maramureș simbolic. Propunerile plastice rezultate astfel, nu încearcă nici pe departe să sintetizeze emblematic, imagini cu putere de definiție. Dimpotrivă, Maramureșul său este, înainte de toate, un spațiu sentimental în care guvernează componentele și exigențele unei gîndiri autonome [ față de tutela motivului]. Natura statică și, mai rar, peisajul, îmbogățesc un domeniu de preocupări [tematice] în care actul cerebral cenzurează și direcționează resorturile afective[2].

 

1 Traian Hrisca_Portret de taran 1960

Traian Hrișcă, „Portret de țăran” 1960

 

Aceste linii de forță, desprinse din lecturarea creației de maturitate a artistului, îi fixează opera, în termenii unei viziuni plastice pregnant personalizate, la trendurile stilistice și la scara de valori pe care generația lui Traian Hrișcă le-a consacrat în arta contemporană românească, asociind-o totodată performanțelor de vîrf reprezentate de creațiile, mult mai privilegiat valorificate în circulația expozițională, mediatică și istoriografică, ale unor congeneri precum Traian Brădean, Ion Bitzan, Ion Nicodim, Vasile Celmare, Constantin Piliuță, Mihai Rusu, Ion Alin Gheorghiu etc. Dacă analiza contribuțiilor estetice aduse de această pleiadă de aur ține, încă, de anume nuanțări și recuperări cu care demersul critic rămîne pe mai departe dator, devine limpede că evaluarea comprehensivă, în proiecție istorizată, a profilului și semnificațiilor de reprezentativitate trebuie să treacă, de acum, în sarcina discursului istoriografic. Discurs care, folosind instrumentele de înțelegere și măsurare specifice istoricului, are de recitit, mai întâi de toate, geneza și biografiile generației.

 

2 Traian Hrisca_Peisaj 1961

Traian Hrișcă, „Peisaj” 1961

 

Cea dintâi observație majoră este că, în procesul formării sale intelectual–profesionale, în anii ’50, această generație a avut de suportat principala „undă de șoc” a seismului reprezentat de modelul sovietizant al realismului socialist de tip stalinist. Parametrii evolutivi pe care s-au înscris, mai apoi, operele principalilor ei exponenți, ne permit se enunțăm ideea că, prin ceea ce a produs ea mai bun, „generația ’50” a izbutit să asigure artei românești (multă vreme prin jocurile disimulărilor „subterane”) vitala linie de continuitate între tradiția modernismului interbelic și recuperarea târzie, după 1965, a spiritului avangardist. Înscriindu-se pe deplin, deopotrivă biografic și valoric, între limitele acestui profil, creația lui Traian Hrișcă particularizează detaliile – încă prea puțin cunoscute – ale „aventurii” intelectuale scrise de „generația ’50”, acoperind, totodată, aproape jumătate din vîrsta centenară a Centrului Artistic Baia Mare.

Băimărean (n. 04. 02. 1929) revenit „…la obârșii după absolvirea Academiei bucureștene de artă [sic! – a Institutului de Arte Plastice «Nicolae Grigorescu», promoția 1957, licența susținută cu Corneliu Baba], Traian Hrișcă devine exponentul reprezentativ al unei generații care revigorează climatul Centrului artistic Baia Mare, evident prea tradiționalist prin anii ’50.[3] Acestei observații, perfect corectă de altminteri, dar parcă prea generală, se cuvine să-i adăugăm cîteva detalii pentru a-i percepe semnificațiile de context.

 

copie Hrisca_Traian_0579_Basm maramuresean

Traian Hrișcă, „Basm maramureșean”

 

La data revenirii sale, mediul artistic profesionist, activ la Baia Mare, număra puțin peste 20 de membri, dintre care alți 8 tineri (Bitay Zoltán, Krajnik–Bitay Ileana, Varhely–Trella Imola, Alexandru Şainelic, Gyerko Maria, Véső Agoston și Dudas Gyula), alături de gruparea tradiționalistă, provenită din era antebelică (Lidia Agricola, Vasile Weith, Thormané–Kiss Margit, Csikos–Krizsán Antonia, Georgeta Pop–Terdic, Kovács Gábor, Mikola Andrei, Ziffer Alexandru, Balázs Lilla, Slevensky Ludovic, Shakirov Sebastian, Nagy Oszkár). Documentul citat aici [4] evocă, azi, o lume artistică amestecată, cu așezări valorice puternic heteroclite, așa după cum pestriță se dovedește a fi fost „oferta tematică” pe care acest mediu a adresat-o „pieței” culturale băimărene la, bunăoară, Expoziția regională din același an 1959. Având a se „acomoda” cu un context în care peisagistica de așa-zisă „tradiție băimăreană” exprima, pe atunci, maxima (posibilă) soluție de învăluire a comenzii ideologice, „bine” reprezentată prin titluri gen Fruntaș în producție (A. Mikola), Discutarea planului în mină și Noua galerie (L. Agricola), Chemare la întrecere și Colectiviștii (Bitay Z.), La președintele comitetului de întreprindere (V. Weith), Clădirea electrocentralei (Keresztesi Samuel – Satu Mare) ori Minerii din trecut (A. Véső)[5], Traian Hrișcă și-a făcut debutul băimărean cu portrete compoziționale (Minerul, Marinarul) și peisaje (Peisaj la Tulcea, Morile de vînt [din Sarichioi]) ce anunțau, deja, un anume „deviaționism” de la linia „comenzii doctrinare”, prin energii cromatice de extracție fovistă și proiecții „formaliste” în tradiția postimpresionismului. Iată cum își amintește artistul, atmosfera de creație a mediului băimărean din jurul anului 1960:

G[eorge]E[nescu]: Vă mai amintiți care erau relațiile din sânul centrului artistic?

T.H.: Da, multă lume nu întelege, chiar dintre cei care sunt aproape de fenomenul artistic că… relațiile erau oarecum distorsionate, și era firesc să fie așa, pentru că am avut de-a face cu o majoritate de oameni fără studii serioase. … iar când ai de-a face cu oameni pregătiți cam îndoielnic… apar fenomene foarte imprevizibile. Asta și pentru că, în a se menține, ei uzează de metode care nu sunt, câtuși de puțin, ortodoxe. …Am venit aici (la Baia Mare) să scap, pe de-o parte de București, să am liniște, dar aici am căzut într-un mediu în care nu am prea avut concurență de mare ținută, marea majoritate a colegilor erau cu studii la nivelul școlii libere băimărene sau cu un an doi de academie, pe care unul sau altul au apucat să îi facă la Budapesta sau la Cluj. Dar, mulți erau cu studiile școlii de pictură de la Baia Mare pe care, la un moment dat, după reforma învățământului, o regăsim în Şcoala Populară de Artă, la un nivel de învățământ amator.”[6]

 

copie Hrisca_Traian_520_marea familie

Traian Hrișcă, „Marea familie”

 

Această mărturie restituie, câte ceva, din „mișcărie tectonice” intracomunitare, petrecute mai în adâncimea ori mai la suprafața vizibilă a procesului de reașezare a artei de la Baia Mare pe temeiuri estetice reformatoare. Clivajele, adesea dure, în care Traian Hrișcă (și nu doar el !) avea să se antreneze sistematic, între 1960 –1970, alături de Mihai Olos, Ilie Cămărășan, Nicolae Apostol, Gábor Törös și Walter Friedrich, au avut ca rezultat o „epurare” naturală, deschizând, în viața comunității artistice băimărene, perspectiva unui orizont consensual cu direcțiile avangardiste târzii din arta românească.

Există câteva interesante repere documentare care fixează parcurgerea acestui traseu. O „fișă de cadre”, întocmită în 1961 de conducerea filialei UAP Baia Mare (cel mai probabil de Vida Geza), mărturiseste faptul că – pe atunci tânărul Traian Hrișcă – se impusese, deja, până și percepției grupului local conservator și „politicește responsabil”, ca potențial catalizator de înnoire: „[…] 6. Traian Hrișcă pictor [absolvent 1957] Are proveniență muncitorească. În munca sa ca artist plastic, s-a dezvoltat foarte mult în ultimii ani. Este un colorist valoros, la ultima expoziție Regională s-a prezentat cu portrete deosebit de interesante. Este un om exaltat și foarte sensibil.[7]

Înscrierea creației sale pe traiectoria recuperatoare a modernismului rezultă, de altminteri, și din fixarea, treptată, a demersurilor sale, cu prioritate asupra compoziției de tip simbolic, îndelung elaborată prin temeinice studii prealabile. Faptul, evident în principalele sale lucrări expuse în perioada 1961–1970, indică direcția prin care, alături de elita congenerilor săi, Traian Hrișcă a contribuit, semnificativ, la redobândirea dimensiunii intelectualiste, re–spiritualizate, a picturii românești contemporane (implicit la Baia Mare), o dată cu revenirea creatorilor „în laboratorul din atelier”, după ce, prea multă vreme, au avut de „cântat” frumusețile naturii după partitura „plein air”–istă. Toamna (1961, compoziție cu adânci ecouri cromatice postimpresioniste, azi în colecția Liceului Teoretic «Vasile Lucaciu»)[8], Omagiu lui Siqueiros[9](1963), Poem [10](1964), Compoziție[11] (1965), Natură statică cu ștergar[12] (1965), Rapsodie[13] (1966), Oameni și cărări [14](1966, aflată actualmente la Spitalul TBC Baia Mare), Icoană istorică (1967), Basm maramureșean (1968), Floarea soarelui (1970) și Cules de vii (1974, Muzeul Național de Artă București) au structurat fundamentele conceptuale ale unei evoluții coagulate deplin, apoi, în anii ’70–80, într-o paradigmă compozițional–simbolică profund personalizată.

Recitirea, dintr-o asemenea perspectivă istorizantă, a parcursului evolutiv al creației lui Traian Hrișcă, îngăduie, cred, așezarea ei, în contextul sintezei artei generaței sale, pe temeiul următoarelor linii de forță.

 

copie Hrisca_Traian_D157_peisaj de primavara

Traian Hrișcă, „Peisaj de primăvară”

 

In ciuda unor simplificări tandre, cu rafinamente aproape epidermale, pictura lui Traian Hrișcă nu este cîtuși de puțin confortabilă. Şi, în orice caz, nu favorizează comoditățile unei lecturi de tip „turistic”. Tocmai contrariul caracterizează eforturile artistului, eforturi evident conceptuale, de tip raționalist, în măsura în care preocupările sale de după 1970 înfățișează imagistica unor alcătuiri compoziționale de sinteză. Ambiția lor pare să se concentreze asupra orchestrării unor construcții riguroase din punct de vedere formal, aproape severe prin „clasicitatea” dimensiunilor armonice și echilibrate pe care le cultivă. Punctul de referință este, de altminteri, unul strict cultural, livresc: recitirea în manieră personală a procesului filogeniei. Construcția imaginii picturale are, în aceste condiții, multiple notații și conotații simbolice. Asocierea geologicului și biogeneticii cu cosmicul semnifică, între altele, separarea vecinătăților – și nicidecum punerea în antinomie a contrariilor. Asistăm la o speculație subtilă, și nu puțin riscantă, de contestare a unei imagini despre antiteza aproape… metafizică ce opune stratigrafia biologică existenței spirituale.

In plan strict plastic, opțiunea pentru un orizont cerebral este subliniată și de esența decorativă a rostirii picturale. Reducția la simbolistica formală, dusă pînă in pragul în care semnul devine schemă caligrafică de esență bio-arheologică, se legitimează tot în planul actului cerebral. Artistul caută și identifică corespondențe într-o lume vie, o lume care ne este cunoscută astăzi prin sofisticate cercetări de microbiologie, o lume care se exprimă, în intimitatea ei moleculară, prin „jocuri”, „rituri”, „ritmuri” și „scenarii” prin excelență simbolice. O lume care, înainte de a deveni expresia unor adevăruri raționale purtate prin „textul’ înscris în genă, pare să scrie datele prestabilite ale funcționării fiziologice și emoționale ale devoțiunii, incantației, invocației și supunerii individuale.

Pictura elaborată de Traian Hrişcă în anii 1970-1990  se așează undeva la intersecția sacrului și profanului. Aparent surprinzător, motivul matrice al acestor construcții plastice este cromozomul. Pornind de aici, motivele – simbol construiesc un univers în care biologicul este chemat să se constituie într-un fundal peste care artistul aruncă varii metafore reunite într-un discurs ce se concentrează asupra unei teme majore: procesul generativ. Astfel, peisajul marin reprezintă o construcție simbolică imaginară care invocă marea primordială. „Urma sărutului” evocă pe de altă parte actul ritualic al sintezei. „Sînzîienele” ne trimit la logica jocului păgîn al căutării. Fără a glosa pe marginea temei sexualității, discursul lui Traian Hrișcă se concentrează și asupra descifrării sensurilor unui proces de sinteză genomică petrecut într-o intimitate celulară ale cărei înţelesuri simbolice depăşesc, totuşi arealul strict biogenetic, alternativ mortificaţiei atomare resimţite, tot mai agresiv, de omul contemporan. În esență avem de a face cu sublimarea spirituală a unei geneze profane. Şi, în acești termeni, observăm cum, dincolo de jocurile metaforice cu motivul cromozomial, Traian Hrișcă își ascunde discreta nostalgie după o jumătate din spațiul edenic pierdut. Paradoxal – și nu prea, artistul ignoră identitatea adamică, și se dovedește deplin indiferent față de ‘cîntecul’ șarpelui. Convins că «suntem toți egali în fața naturii», Traian Hrișcă așează un surprinzător semn de identitate între simbolicul Măr și eterna Evă.

Distinsă cu Marele Premiu pentru Arte Plastice 2007 de către Filiala Baia Mare a U.A.P.R. şi Primăria Municipiului Baia Mare, opera pe deplin rotunjită a lui Traian Hrişcă, reprezintă astfel un reper de marcă al patrimoniului «Centrului Artistic Baia Mare» și al artei românești contemporane şi. Ea sublimează în termenii unei radiografii culturale esenţiale ale devenirii fenomenului artistic băimărean în era postbelică. Dacă adăugăm şi rolul major cu care artistul a contribuit, între 1999-2003, la întemeierea învăţământului artistic academic la Baia Mare, putem concluziona că opera şi personalitatea lui Traian Hrişcă reprezintă repere indispensabile în înţelegerea proceselor de consolidare/transformare parcurse în ultima jumătate de secol de evoluţia «Centrului Artistic Baia Mare».

Tiberiu Alexa

Această prezentare necesită JavaScript.

[1] Mihai Ispir, ‘În ateliere. Traian Hrișcă’, în Arta, București, XXX, 1983, nr. 9, p. 33. Textul reprodus și în Tiberiu Alexa, Traian Moldova, Mihai Muscã, Centrul Artistic Baia Mare 1896–1996. The Baia Mare Artistic Centre 1896–1996, Baia Mare, 1997, p. 330. Versiunea în limba englezã: „His natural tendencies towards monumental decoration were easily adapted, in easel painting to the artist’s endeavour to approach the spirit of Maramureș folklore, in large scale compositions, where figuration and abstraction imperceptibly converge one into another. The metamorphoses of the abstract–floral motives and of characters, sometimes stylised into a schematic outline, happen in a realm of plastic metaphore, which outgrowes plain alegory. The metamorphoses compose complex ornamental structures inspired by peasant rugs and by the model of vegetale growth, structures rended in a serene pallet”.

[2] Cf. Tiberiu Alexa [red.], Expoziție de artă plastică. Pictură, sculptură, grafică/ Képzőművészeti kiállitás. Festészet, szobrászat, grafika, Gyula, 1982, p. 28-29. Versiunea sintetică, în limba maghiară, a acestei fișe critice are următoarea formulare: „A kompozitió monumentalítása, a szinek dekorativ fogantatású kezelése jelenti Hrișcp Traian festészetének egyéni jegyeit. Kompozícióinak technikai és eszmei kvalitásai lírai hatású pikturát eredményeznek. Kompozicióiban leginkább a máramarosi falu életébõl merített témákat dolgoz fel, ezek azonban mentesek a folklórizmus legkisebb árnyalatától is. A müvész egy sajátós, szimbólikus Máramarost épit fel, képzel el a maga és közönsége számára. Máramaros Hrișcă Traian szemlélete szerint elsősorban érzelmi és szellemi tér. Csendéletei és aránylag ritkábban készülö tájképei gazdagítják, kiteljesítik mûvészi tevékenységét”.

[3] în Alexandru Cebuc, Vasile Florea, Negoițã Lăptoiu, Enciclopedia artiștilor români contemporani, vol II, București, 1998, p. 87.

[4] Arhiva Filialei Baia Mare a UAP, doc. nr. 265/1959: Convocator… la expoziția organizată în cinstea zilei de 23August… .

[5] Arhiva Filialei Baia Mare a UAP, doc. citat, anexa: Lista lucrãrilor admise și Lista lucrărilor respinse; doc. nr. 408/1959: Tabel despre lucrările admise și evaluate pentru expoziția Regională a filialei.

[6] Cf. George Enescu, ‘Istorie oralã. Traian Hriscã’, în Tiberiu Alexa, Centrul Artistic Baia Mare. Traian Hriăcã – 70, Baia Mare, 1999, p. IV-V, ISBN 973–99104– 2–4.

[7] Arhiva Filialei Baia Mare a UAP, Dosarul de cadre document nenumerotat: TABEL despre absolvenþii institutelor de artă plastică care au absolvit între 1950–1961.

[8] Cf. ***, XX. Expoziție de pictură, sculptură, grafică organizată în cinstea celei de-a XX-a aniversări a Eliberării patriei, Baia Mare, 1964,[catalog de expoziție], cat. nr. 27.

[9] Idem, cat. nr. 26.

[10] Idem, cat. nr. 28.

[11] Arhiva Filialei Baia Mare a UAP, Dosarul 1965, document nenumerotat: LUCRĂRI ADMISE pentru expoziția regională a anului 1965, nr. 31.

[12] Idem, nr. 30.

[13] Expoziția regională de artă plastică, Baia Mare, 1966, [catalog de expoziție], cat. nr. 12.

[14] Ibidem, cat. nr. 14.

Alexandru ŞAINELIC


Alexandru Vasile ŞAINELIC (1929-2005)

 

Sainelic Vernisaj anii 70 primul din dreapta

Alexandru Șainelic (dreapta) – Prezentare publică expoziție anii ’70

 

Artist pictor cu o remarcabilă constanţă şi longevitate creatoare activă, s-a născut la 15 iunie 1929, în localitatea Şomcuta Mare (jud. Maramureş).

Şi-a săvârşit formarea educaţională de specialitate frecventând şi absolvind, cu rezultate deosebite, Şcoala Medie de Artă din Cluj Napoca, iar apoi Institutul de Arte Plastice «Ion Andreescu» din Cluj Napoca (1950–1956), Facultatea de Pictură, în clasa prof. Petru Feier.

Cariera profesională şi activitatea artistică şi-o desfăşoară, încă de la absolvirea învăţământului superior, în 1956, în cadrul Filialei Baia Mare a Uniunii Artiştilor Plastici din România. De-a lungul întregii cariere s-a manifestat ca reprezentant fidel şi activ al Centrului Artistic Baia Mare.

A debutat în 1956 la Expoziţia regională de artă plastică de la Baia Mare , iar de atunci a luat parte la toate expoziţiile anuale oficiale organizate de Filiala Baia Mare a U.A.P. (Expoziţiile regionale, 1956–1967, Expoziţiile judeţene «Maramureş», 1968–1989 şi, respectiv, Anualele Artelor, 1990–2001). Pe parcursul a patru decenii şi jumătate de creaţie în domeniul picturii de şevalet, a dobândit un amplu şi divers palmares de activitate expoziţională. A avut două expoziţii personale la Baia Mare (1975 şi 1994), cea de a doua fiindu-i organizată de Muzeul de Artă «Centrul Artistic Baia Mare» în cadrul ciclului Ghid de artă contemporană (curator Mihai Muscă). Lucrările sale au fost selecţionate şi prezentate la Bucureşti în cadrul expoziţiilor naţionale cu juriu (Anuale de Stat şi Expoziţii republicane) în 1963, 1969, 1974, 1976, 1977, 1979, 1985 şi 1987.

 

1 SAINELIC Alexandru_Jocul flacailor 1963

Alexandru Șainelic, „Jocul flăcăilor” 1963

 

O selecţie reprezentativă (8 compoziţii) a fost prezentată publicului bucureştean în februarie 1989, în cadrul expoziţiei retrospective Centrul Artistic Baia Mare 1965–1989.

Totodată a fost prezent la expoziţii colective ale artiştilor băimăreni prezentate în principalele centre cultural–artistice din România (Arad, Braşov, Cluj Napoca, Piatra Neamţ, Constanţa, Bacău, Suceava, Oradea, Bistriţa, Dej, Zalău, Focşani, Tulcea, Sighetu Marmaţiei).

În străinătate creaţia s-a a fost prezentată în cadrul unor selecţii de artă românească contemporană (Berlin, 1974, Budapesta, 1992), respectiv în expoziţii reprezentative ale Centrului Artistic Baia Mare (în URSS – Ordjonikidze, 1960, Ivano–Frankovsk, 1977 şi 1979; Polonia – Kielce, 1983; Ungaria – Giula, 1982, Nyíregyháza, 1991, Szolnok, 1992). Tot în străinătate a luat parte la Simpozioanele de artă plastică de la Prilep (Macedonia, 1978) şi Szandomerz (Polonia, 1980).

În domeniul artei monumentale de for public a realizat două picturi murale (al secco) în Baia Mare („Compoziţie”, la fostul Club al Tineretului, azi Clubul Phoenix, 1971) şi Şomcuta Mare (la Căminul Cultural, 1974/75).

În 1996–1997 i-a fost inclusă o selecţie reprezentativă de lucrări în secţiunea de artă contemporană a marii Expoziţii aniversare «Centenarul Centrului Artistic Baia Mare. 1896–1996» organizată de Muzeul de Artă din Baia Mare. Din 1984 încoace, Expoziţia permanentă de artă băimăreană a acestei instituţii muzeale include, de asemenea, 6 dintre lucrările sale cele mai reprezentative.

 

2 Sainelic_Proclamatia 1973

Alexandru Șainelic „Proclamația” 1973

 

De-a lungul carierei i-au fost achiziţionate peste 32 de lucrări (în special compoziţii) pentru mobilarea unor spaţii publice, administrative, culturale şi şcolare din judeţul Maramureş (Baia Mare, Sighetu Marmaţiei, Borşa, Şomcuta Mare), Bucureşti, Tulcea, Oradea, Cluj Napoca.

De asemenea, prin donaţii şi achiziţii, lucrări de-ale sale se află în patrimoniile muzeelor din Kielce şi Sandomierz (Polonia), Prilep (Macedonia) şi Ivano–Frankovsk (Ucraina).

De la absolvirea învăţământului superior şi până la pensionare (1990) a activat la Centrul de Îndrumare a Creaţiei Populare Maramureş, unde a avut ca arie de competenţă îndrumarea şi organizarea activităţii creatorilor populari, artiştilor naivi şi amatori. În acest domeniu a întemeiat şi coordonat Taberele anuale de creaţie, începând din 1970.

 

3 Sainelic_dascalul-batran 1974

Alexandru Șainelic, „Dascăl bătrân” 1974

 

Timp de mai mulţi ani a fost implicat în organizarea vieţii publice şi activităţii interne a breslei locale a artiştilor profesionişti, mai întâi ca membru în biroul de conducere, iar apoi ca preşedinte al Filialei Baia Mare a U.A.P. între 1970–1984.

Prin întreaga sa activitate, Alexandru Vasile ŞAINELIC a contribuit esenţial la revitalizarea activităţii şi dezvoltarea potenţialului creator contemporan din Centrul Artistic Baia Mare şi, prin aceasta, la dezvoltarea artei contemporane româneşti iradiată din tradiţionalul mediu artistic băimărean.

 

4 Alexandru Sainelic_Echilibru 1977

Alexandru Șainelic, „”Echilibru 1977

 

În pictura lui Alexandru Şainelic, realitatea este filtrată printr-o sensibilitate analitică. Atât în compoziţiile sale de inspiraţie socială sau istorică, cât şi în celelalte genuri pe care le cultivă – peisaj compoziţional, mai rar portretistică şi natură statică – edificarea laborioasă a imaginii constituie principala problematică asupra căreia artistul îşi concentrează acţiunea de modelare a ficţiunii picturale. Indiferent de natura lor motivistică (elemente preluate din realitatea ambientală, ori din inventarul artefactelor umane), formele obiectuale sunt esenţializate până la stadiul de înfăţişări geometrizate, purtătoare de accentuate simboluri tipologice. Apoi, prin alăturare/juxtapunere ele sunt introduse în structuri componistice solide, a căror articulare complexă generează efecte de masivitate durabilă, de monumental. Artistul îşi desfăşoară discursul plastic la limita interioară a unui figurativ de interpretare, iar subiectul principal – aproape suveran – al creaţiei sale de maturitate îl constituie, de fapt, analiza de expresie şi conţinut formal ale integrării/coagulării reţelei motivistice în spaţiul pictural. Analiza este exercitată asupra ansamblului plastic, un ansamblu înţeles ca unitate de reprezentare a coerenţei sistemice. Din acest motiv, deşi procedeele de lucru ţin de o metodologie analitică, rezultatul final se înscrie în perimetrul sintezei care, îndepărtând pelicula de protecţie a „ambalajului” aparenţelor, developează, scoate la vedere imagini subiectivate ale „stărilor de agregare” prin care artistul cercetează şi descoperă realitatea. În consecinţă, nu recurge la spargerea în fragmente a întregului ci, dimpotrivă, pe măsură ce pătrunde în intimitatea materială şi semnificaţia simbolică a componentelor motivistice „dezambalate”, dezvăluie articulaţiile unui ansamblu plastic sever. Dinamica interioară pe care i-o conferă ritmul modulării planurilor, suprapunerea şi intersectarea formelor compensează aparenta expresivitate statică pe care o induce şi paleta coloristică sobră, concentrată îndeosebi asupra expresivităţii nuanţelor tonale. Pe această cale, imaginea picturală se compune şi nu se descompune. Ea se structurează – nu se destructurează. Ceea ce înseamnă că substanţa discursului său plastic trebuie plasată undeva în perimetrul avangardismului românesc târziu, cel resuscitat în anii ’60 – ’70 şi care a avut un rol atât de important, încă insuficient relevat, în regenerarea artei româneşti contemporane de după dogmatismul realismului socialist. Matricea stilistică a picturii practicate de Alexandru Şainelic este ea însăşi una de sinteză, căci regăsim în ea proceduri şi efecte picturale de origini compozite. Ele relevă o lectură atentă a tradiţiilor avangardiste, pe care se fundamentează topirea organică a acestora într-o viziune proprie bine personalizată. Ea îi conferă artistului o poziţie de frunte în elita istoriei contemporane a Centrului Artistic Baia Mare, alături de nume precum Ilie Cămărăşan, Iosif Balla, Mihai Olos, Nicolae Apostol, Traian Hrişcă, Walter Friedrich, Traian Moldova etc., şi o certă reprezentativitate, la scară naţională, printre congenerii săi.

 

copyright © 2014 Tiberiu Alexa

Această prezentare necesită JavaScript.

 

Principalele referinţe critice despre creaţia autorului au apărut în:

Who’s who în România, 2002.

Tiberiu Alexa, Maramureş • Expoziţie de artă plastică – Máramaros • Képzőművészeti Kiállitás, Albrecht Dürer Galéria, Gyula, 1982.

Tiberiu Alexa – Mihai Muscă, A nagybányai művésztelep, Városi Galéria, Szolnok, 1991

* Tiberiu Alexa, Un deceniu de viaţă artistică la Baia Mare. 1984–1993/Une décénie de vie artistique à Baia Mare. 1984–1993, Baia Mare, Inspectoratul pentru Cultură al judeţului Maramureş, 1993.

Mihai Muscă, Ghid de Artă Contemporană – Alexandru Şainelic, Muzeul de Artă, Baia Mare, 1994.

Tiberiu Alexa, Mihai Muscă, Traian Moldovan, Centrul Artistic Baia Mare. 1896–1996/ The Baia Mare Artistic Centre. 1896–1996, Baia Mare, Muzeul Judeţean Maramureş – Inspectoratul pentru Cultură, 1996.

* Tiberiu Alexa, Tîrg de Artă, Uniunea Artiştilor Plastici Filiala Baia Mare – Primăria Municipiului Baia Mare, Baia Mare, 1999.

* Tiberiu Alexa, U.A.P. 50. Anuala Artelor 2001, Uniunea Artiştilor Plastici Filiala Baia Mare – Primăria Municipiului Baia Mare, Baia Mare, 2001.

* Tiberiu Alexa, U.A.P..  Anuala Artelor 2002, Uniunea Artiştilor Plastici Filiala Baia Mare – Primăria Municipiului Baia Mare, Baia Mare, 2002.

%d blogeri au apreciat: