The Women


Premiul I la concursul de eseuri „Amintiri dintr-un tablou” ediţia a VIII-a, anul şcolar 2014/2015:

Andreicuţ Mădălina-Ioana
Colegiul Naţional „Gheorghe Şincai” Baia Mare

070 Leonhard Kober - Femeie

Am sorbit cu infinită plăcere din cupa pe care divinitatea mi-a întins-o. Am simţit gustul parfumat al unei arte desăvârşite, iar gânduri, unele ascunse, altele risipite într-un suflet de copil, impresii lăsate de oameni de-a lungul timpului, toate m-au îndemnat să mai privesc odată! Aşa am descoperit o uşă întredeschisă pentru cei ce vor fi curioşi să o deschidă.

Ştiam că mă aşteaptă un drum lung. Nu pot să-l consider obositor, fiindcă mi-a plăcut dintotdeauna să călătoresc. Noutatea m-a animat veşnic, mi-a trezit fiinţa. Aşa că mi-am aţintit privirea către cel mai expresiv tablou, ce mi-a atras atenţia. Înconjurată de colegi al căror trăncănit de paşi mă întovărăşea ca o certitudine că încă nu sunt singură, vedeam doar… o femeie. Cu paşi repezi am deschis misterioasa uşă ce mi s-a arătat şi imaginaţia m-a dus dincolo de plăcerile  zilnice, dincolo de sunetele oraşului şi de chicoteli, într-un colţ ascuns, unde doar cele mai simple, profunde şi pure gânduri îşi au locul.

Am simţit amprenta puternică a romantismului şi a realismului, lăsate în urmă spre sfârşitul secolului al XIX-lea şi înlocuite cu un nesperat impresionism; tot acest amalgam de curente, era concentrat într-un detaliu minor: ochii unei femei îndurerate.

Femeia face lumea. Ea e suverană: nimic nu se face decât prin ea şi pentru ea. Este un motiv ce a inspirat mii de picturi.

De ce „Femeia”?  Dintotdeauna am preferat culorile vii, peisajele interesante, unde printre nuanţele de verde poţi întrezări un petec de apă, o potecă, entuziasmul celui ce a pictat. Însă consider că acest tablou este special. Leonhard Kober mi-a trezit interesul într-un mod unicat. Mi-a izbit sufletul violent şi m-a purtat prin cele mai întunecate gânduri. Mi-a pus întrebări fără a-mi cere răspunsuri şi mi-a oferit  răspunsuri fără a-mi ştii întrebările.  Trăind într-o perioadă dificilă, Leonhard Kober (1876-1931) a desăvârşit în anul 1899 una dintre cele mai profunde capodopere ale sale:„ Femeia”. Pictura pe pânză, în ulei, 65,3×50 cm., expusă la Muzeul Judeţean de Artă „Centrul Artistic Baia Mare”, mi-a prezentat războiul, „acel rău necesar şi inevitabil”, ce în cele din urmă şi-a găsit în artă o permanentă reflectare; însă aici nu vorbesc de marile tancuri, de gerul Rusiei şi de strigătele soldaţilor îndureraţi, de războiul ce a umplut mii şi milioane de pagini, ci de acel război ce a făcut şi face parte, din păcate, din însăşi esenţa fiinţei noastre .

Folosind culori limitate, Kober mi-a oferit tot ce avea el mai cumplit, mai absurd, mai eroic, mai abject, mai omenesc, mai crud  şi mai grotesc; s-a năpustit asupra mea şi m-a smuls din fotoliul în care mă instalasem, şi chiar după zile întregi, m-a făcut să-mi aduc aminte de femeia din tablou, purtându-mă într-un dement vârtej de sentimente: tristeţe, disperare, speranţă.

Culoarea predominantă, maroul, culoare a pădurii şi a pământului (pădurea fiind şi mediul în care pictorul surprind femeia), preferată de bărbaţi în general, creează o atmosferă neutră, alternarea nuanţelor însă denotând tristeţea femeii, portretul fiind oglinda sufletului artistului.

Albul murdar, predominant în partea inferioară a tabloului, denotă răcirea de cele lumeşti ce a cuprins femeia, lucru confirmat şi din privirea sa: pierdută, rece, terestră. Având efecte de expansivitate şi robusteţe, albul exprimă pacea. Această femeie e tristă, însă s-a resemnat cu viaţa sa. A încetat să lupte cu morile de vânt. În contradictoriu, maroul creează o tensiune nebănuită. Imaginea este împărţită în zone de lumină (jos) şi întuneric (sus, clar-obscur).

Cu haine ponosite, părul prins la ceafă, spatele drept însă privirea aţintită spre pământ, Kober ne prezintă o femeie trecută prin viaţă. Ridurile, obrajii obosiţi, reflectă traiul greu ce l-a avut, goliciunea unui suflet şi a unui destin neîmplinit, condamnat la moarte.

Nu pot spune cu certitudine sau să aşez pe foaie gândurile ce m-au cuprins privind încontinuu această femeie, însă pot afirma cu tărie că am simţit singurătatea ei, o singurătate ce aparţine autorului. Cu suflet expus, a reuşit prin simplitate să mă captiveze şi să-mi ofere în acea clipă de răgaz, linişte şi fericire, alături de o dulce nostalgie. Nostalgia unei zile ploioase de toamnă, aş putea spune.

Demenţa liniilor neîngrijit trase, fără o anumită exactitate, dar de o claritate ce uluieşte ochiul privitorului, lipsa culorilor primare cât şi a celor complementare, prezenţa nuanţelor de maro, o culoare compusă din două culori (roşu şi galben) şi negru, alături de alb, sunt înjunghiate de conturul negru a copacilor şi de umbrele puternic definite ale hainei ce cade grea pe umerii femeii. Haina ce o împovărează poate prezenta gândurile acesteia, neputinţa. Elementele uşor conturate ale feţei îi definesc caracterul puternic înăbuşit de greutăţi, sufletul bun rămas fără speranţă. Combinaţia negru-maro oferă tabloului senzaţia de vechi, bătrânicios. Pentru o clipă, m-am întrebat: Cine o fi? Mama? Bunica? Soţia?

Nu am primit răspuns, însă prin ea am putut auzi strigătul de disperare al pictorului, am simţit singurătatea din sufletul său şi am cunoscut o altă latură a omenirii: moartea, conturată de maroul pământului şi de negru, reprezentând un întuneric nesfârşit. Iar albul? Albul e pentru cei ce îi lăsăm în urmă, mica dâră de speranţă a unor suflete îndurerate.

Aruncând o ultimă privire, am simţit o notă uşoară de cinism, curaj şi disperare prefăcute într-o magmă incandescentă, o magmă ce în monstruoasa ei revărsare, carbonizează totul: vieţi, speranţe, năzuinţe.

Poarta sufletului


Premiul acordat de juriul muzeului şi
Premiul III la concursul de eseuri „Amintiri dintr-un tablou” ediţia a VII-a, anul şcolar 2013/2014:

Irina Fizeşan
clasa a IX-a D
Colegiul Naţional „Gheorghe Şincai” Baia Mare

Era o zi monotonă de joi, eram obosită datorită programului încărcat din ultimele zile, dar ceva m-a făcut să simt o schimbare. Doamna profesoară venise să ne anunţe că în acea oră urma să facem o vizită  la Muzeul de Artă. Probabil această veste nu e primită de fiecare în acelaşi mod dar eu am văzut-o ca pe o scăpare din rutină, era un loc pe care îmi doream să-l văd un loc unde accentul este pus mai întâi de toate pe artă.

În momentul în care poarta muzeului s-a deschis scârţâind, am simţit o vibraţie în tot corpul care îmi spunea că voi întâlni ceva cu adevărat fascinant, şi nu m-am înşelat. Ajungând la ultimul etaj, într-un colţ mai îndepărtat am zărit un tablou în care am reuşit să privesc dincolo de ceea ce se vede la suprafaţă şi să înţeleg mesajul ascuns printre culori.

Opera pe care am ales-o este „Zidul” de Madarassy Gyorgy. Tabloul a fost pictat în 2007 şi conturează fricile şi trăirile interioare ale oamenilor. Este pictat cu tonuri reci printre care se strecoară puţin căldura orange-ului care dă o luminozitate aparte. În spatele acestor culori se ascunde un zid care deşi nu încearcă să iasă în evidenţă cu nimic este îndeajuns  de impunător încât să marcheze o poveste.

Cu toţii avem anumite frici cu care ne-am născut sau pe care le-am creat pe parcursul vieţii trecând prin momente care ne-au lăsat cicatrici. Suntem nişte fiinţe neînţelese care vor să fie înţelese, facem lucruri fără să le gândim şi totodată nu le facem pentru că le gândim prea mult. Dar ce facem atunci când apare cineva care este dispus să fie alături de noi şi să ne înţeleagă ?… fugim de acea persoană şi privim înapoi doar când e prea târziu şi s-a pierdut în zare. Din frica de a fi răniţi sau folosiţi creăm propria fortăreaţă pe care o clădim în fiecare zi cu vorbe şi gânduri pentru a o face cât mai puternică posibil fără să ne dăm seama cât de mult rău ne putem face. Unii ajung să zidească un perete atât de înalt şi gros încât abia că le poţi auzi vorbele pe când alţii sunt prinşi în construirea fundaţiei pentru mult timp, poate chiar o viaţă întreagă în care încearcă toate emoţiile, sunt răniţi, sunt ajutaţi dar niciodată nu se vor simţi protejaţi de propriul corp. Încă nu pot explica ce cred că e mai benefic, să fi imun la orice dar să fii rece şi retras în propria ta gândire sau să fi deschis spre orice chiar dacă asta ar creşte posibilitatea de a fi rănit şi folosit.

Madarassy ZidulMadarassy Gyorgy – Zidul
Muzeul Judeţean de Artă «Centrul Artistic Baia Mare»

Madarassy Gyorgy prin pictura sa prezintă un zid general, întâlnit la majoritatea oamenilor. Pare puternic însă nu este, nu poate duce toate greutăţile la care este supus şi lasă să treacă dincolo de el, din păcate, partea rea, lăsând-o pe cea bună să se zbată la bază încercând să găsească o intrare printr-un loc uitat. În extrema dreaptă vedem un vârtej de culori reci precum: negru, verde şi violet presărat cu orange şi alb care încălzesc lupta pentru trecerea în celălalt cadru necunoscut, acela din spatele bucăţii de beton care se arată indestructibilă.

Acest cuvânt „indestructibil” pare atât de măreţ când de fapt e o simplă „sabie” care asigură o anumită protecţie dar nu asigură că va tăia orice sau că va trece prin orice. E precum zidul, te împiedică să vezi dincolo de el şi să ajungi la esenţă dar odată ce arunci cu culoare, acesta se imprimă definitiv în el marcând şi locul şi trecerea timpului asupra sa.

 Ceea ne dorim cel mai mult e să spargem bariere ale oamenilor pentru a ajunge la sufletul lor, ne avântăm în această călătorie fără să ne gândim că am putea ajunge să fim dezamăgiţi şi odată ce ochii noştri văd dincolo să întâlnim aceleaşi vârtejuri care încearcă şi ele să cunoască partea din care venim noi… şi în acea clipă  să ne punem întrebări asupra momentului în care am greşit şi am pierdut tot acest şir. Poate totul se ascunde în mijloc, în interiorul bucăţii de beton, şi secretul este că totul ne e dat în faţă dar refuzăm să vedem din dorinţa de a ne avânta în necunoscut şi setea de a ieşi din normal şi a evada spre locul perfect unde nu vom mai fi judecaţi.

Din cauză că răspunsurile pe care le căutăm nu ne vor fi date, această luptă cu noi şi cu cei din jur nu se va sfârşi niciodată. Rămâne la latitudinea noastră să ne alegem nuanţele cu care vrem să ne pictăm viaţa, atât a noastră pe  cât şi a celor din jurul nostru. Dar precum binele nu poate triumfa fără răul necesar aşa nici culorile nu se pot vedea fără să fie aşternute pe o suprafaţă care să le pună în evidenţă fără a le lua din luminozitate sau din pigment.

Tot ceea ce ne înconjoară este o artă, odată ce reuşim să o înţelegem ne putem considera cu adevărat bogaţi din punct de vedere spiritual, dar până ce ajungem în acel punct trebuie să trecem prin diferite etape de înţelegere, etape înzestrate cu probe care ne pot schimba viziunea în legătură cu ceea ce ne înconjoară dar care la final o să ne aducă răspunsul la întrebarea pe care toţi o avem. Ce rol am în această mare de necunoscut?

Oglindirea Vieţii


Premiul II la concursul de eseuri „Amintiri dintr-un tablou” ediţia a VII-a, anul şcolar 2013/2014:

Camelia Bonte
clasa a IX-a D
Colegiul Naţional „Gheorghe Şincai” Baia Mare

La prima vedere, la fel ca orice om, am crezut că acest tablou reprezintă, după cum îi spune numele, un peisaj de iarnă. Acest tablou m-a impresionat prin adăugarea de culoare, ce are un efect exploziv asupra imaginii monotone în alb-negru. Un alt element ce m-a fascinat sunt ramurile ce se apleacă pe deasupra râurilor, parcă dorind să se reîntregească cu copacii din partea stângă.

De asemenea prima impresie a fost că bucăţica de pământ acoperită cu zăpadă, de pe mijlocul tabloului parcă desparte un întreg, în două planuri diametral opuse. Partea dreaptă, în care predomină culorile închise, sugerând atât impresia de adâncime, cât şi sentimente profunde de tristeţe, durere, sfârşit, este completată de partea stângă, viu colorată, ce sugerează prin dominanta culoare verde, regenerare, un nou început. La prima vedere am crezut că este vorba despre sfârşitul iernii, ce face loc venirii primăverii.

Boromisza Tibor PeisajBoromisza Tibor – Peisaj
Muzeul Judeţean de Artă «Centrul Artistic Baia Mare»

Tabloul a fost pictat de Boromisza Tibor (1880-1960), un pictor de origine maghiară, activ la Baia Mare între anii 1904-1914. La început a lucrat în viziune naturalistă, iar după ce a cunoscut rezultatele modernismului francez, tablourile lui s-au caracterizat printr-un grad de stilizare în creştere. La început şi-a construit tabloul cu ajutorul unor tuşeuri mărunte, urmată de o perioadă decorativă, cu compoziţii cu tuşeuri mari, folosindu-se de influenţe fauve şi orfice.

Opera aleasă de mine poartă numele de  „Peisaj de iarnă”. Această pictură în ulei a fost pictată în jurul anului 1912 pe pânză, ilustrând la prima vedere un peisaj mohorât de iarnă, cât şi cele trei mari etape ale trecerii în lumea de dincolo: rupere sau moarte, Infern şi Paradis. Această lucrare de dimensiune mare este înconjurată de o ramă formată din trei componente: prima şi cea mai mare de culoare gri şi puţin auriu, a doua aurie şi foarte subţire, iar a treia neagră complet. Griul nu întâmplător este culoarea drumurilor în viaţă, auriul este culoarea sfinţeniei, iar negrul simbolizează moartea sau despărţirea. Aşadar interpretarea celor trei rame împreună ar simboliza drumul parcurs de om într-o viaţă, perfecţiunea spirituală fiind atinsă abia după moartea trupească. („Toţi suntem nemuritori, dar trebuie să murim mai întâi” – Mircea Eliade).

În acest tablou, elementul care predomină cel mai mult este copacul, aceste făcând legătura dintre cele trei lumi: prin rădăcini – tărâmul morţii, prin ramuri şi flori – lumea pământeană, iar prin vârfuri – legătura de la naştere la moarte sau legătura cu cerul. Culoarea copacilor asemenea abanosului, simbolizează moartea sau despărţirea de trup. Această idee este accentuată în partea dreaptă de culoare violet, ce simbolizează sângele jertfei şi spiritualitatea. Albul zăpezii este culoarea bătrâneţii, cât şi a presimţirii morţii, accentuând şi mai tare această idee. Aplecarea crengilor copacilor mai este un motiv ce accentuează ideea de moarte. Acest fapt îmi aduce aminte de următoarele versuri: „ – Ce te legeni, codrule,/Fără ploaie, fără vânt,/Cu crengile la pământ?/ – De ce nu m-aş legăna,/Dacă trece vremea mea?” ce sugerează acelaşi efect: trecerea anilor, vieţii şi îndreptarea spre moarte.

Copacii din stânga însă au un frunziş verde, iar ramurile sunt îndreptate spre cer. Culoarea verde este simbolul destinului, dar şi al vieţii, tinereţii. Această culoare este şi culoarea reculegerii şi aşteptării învierii. Puţinele pete de culoare albastră simbolizează nemurirea. Aici albul zăpezii este simbolul inocenţei neinfluenţate şi netulburate a Paradisului primordial. Prin urmare partea stângă ar putea simboliza viaţa de după moarte, adică Paradisul.

Partea de pe mijloc adică porţiunea de pământ acoperită de zăpadă reprezintă despărţirea unui plan de altul sau unei lumi de alta. Aceasta desparte un curs de apă. Apa reprezintă, în acest caz, o încercare care se poate depăşii. Datorită culorii sale asemenea smoalei mă duce cu gândul la râul Styx, singura cale de trecere spre tărâmul morţilor. Pata de culoare galbenă indică o treaptă a transformării materiei în „piatra filosofală” sau banii pe care trebuie să îi plătească oamenii lui Charon pentru a fi transportaţi în lumea celor morţi.

Un ultim element este podul mic ce se poate zării în depărtare. Podul este un simbol al legăturii între două spaţii sacrale, dar este atât un component al drumului simbolic, cât şi un obstacol. Astfel intrarea în rai este precedată de trecerea peste pod sau „Sirat”: pentru a intra în Rai şi Paradis trebuie să treci peste un pod suspendat deasupra Iadului.

Aşadar, acest tablou simplu, dar totuşi complex datorită culorilor şi simbolurilor, reprezintă trecerea omului, după moarte, prin Infern, iar apoi încercarea de a intra în Paradis. Pictorul creează astfel ipostaza omului nemuritor, veşnic viu.

Compoziţional, această lucrare de şevalet este o pictură statică şi închisă, având un plan ce porneşte de la apropiere spre depărtare.

Liza Nichols spune: „Trupul vă găzduieşte spiritul. Sunteţi viaţă eternă. Sunteţi făcuţi pentru perfecţiune.” , R. Buckminster – Juller spune „99% din cine sunteţi şi din ce sunteţi este invizibil şi de neatins”. Oare aşa să fie? Chiar suntem nemuritori?

Un tablou…


Premiul I la concursul de eseuri „Amintiri dintr-un tablou” ediţia a VII-a, anul şcolar 2013/2014:

Rus Irina Mihaela

Rus Irina Mihaela
clasa a IX-a G
Colegiul Naţional „Gheorghe Şincai” Baia Mare

Un tablou…

Fără vreo introducere pompoasă şi sofisticată, am de gând, să trec la subiect. M-am gândit, să mă simt şi eu, doar pentru câteva ore mare critic literar, şi implicit critic de arte plastice. Probabil va suna ciudat, dar tabloul pe care l-am ales, nu aveai cum să nu îl observi în galerie. Frumos, frumuşel stătea cuminţel la capătul „tunelului cultural”, aşteptându-mă pe mine – bineînţeles – mai exact în ultima încăpere a circuitului, poziţionat pe centru, în aşa fel încât, numai dacă aveai „ochelari de cal” nu îl puteai vedea (deşi, probabil au fost inşi care în ciuda mărimii sale „liliputane” au trecut peste el fără să îl observe, fascinaţi de alte opere mai „filozofice” şi „abstracte”).

Ca să nu vă ţin în suspans, tabloul pe care l-am ales se numeşte: „Maternitate” de Nicolae Apostol. Acest Domn, pe numele său mic Nicolae s-a născut într-o mică localitate denumită Borza din judeţul Buzău pe data de 16 iunie 1939. După ce a absolvit  „Institutul Nicolae Grigorescu”  din Bucureşti, a fost, „vrăjit” de frumosul nostru orăşel Baia Mare, după cum spune: „În Maramureş am venit pentru că m-a încântat şi mă încântă ca peisaj, ca oameni, ca tot” luând decizia de a se stabilii. Însă pentru arta sa, el a călătorit mult din Franţa până în Japonia.

Pentru a considera pertinente argumentele pe care le voi aduce, consider că ar trebui, să aflaţi despre una din pasiunile sale, care evident, se reflectă şi în arta sa: „Am studiat miturile eresurile şi ritualurile sacre. Acolo am găsit urme parfumuri ale trecutelor mituri şi ritualuri, o atmosferă tipică, pe care o percep cu al nu ştiu câtelea simţ”.

Într-un final, am ajuns şi la tabloul pe care eu, l-am ales. Pe plăcuţa mititică şi aurie scrie: „Nicolae Apostol, Maternitate, 1972”. Să vă spun drept, prima dată m-au atras culorile vibrante şi claritatea suprafeţei de lucru. Pe urmă, am descoperit că prin acele detalii discrete, dar paradoxal în acelaşi timp, destul de evidente pentru un ochi format, pictorul a vrut să îşi expună teza sa despre ce înseamnă Maternitatea, bineînţeles din punctul său de vedere.

Prima mea impresie, a fost că este o Icoană Bizantină prezentată într-o manieră suprarealistă, sau mai plastic, precum a grăit un coleg al meu, citez: „o mamă care ţine un copil în braţe în bătaia soarelui”.

Deoarece nu stau tare bine cu logica, am de gând să îmi expun concluzia înaintea premiselor. În opinia mea pictorul a vrut să ilustreze dragostea maternă, ca fapt divin.

De ce? Simplu veţi afla în paragraful următor:

Să începem cu compoziţia cromatică. Culorile predominante pe care artistul le-a ales sunt albastrul şi galbenul auriu. Auriul şi albastrul sunt două culori „divine”. Albastrul este o culoare rece, calmă, care stimulează creativitatea şi mai presus de toate, este culoarea astrului, locul divinităţilor. Auriul reprezintă perfecţiunea spirituală, de aceea este întâlnit în aureola sfinţilor şi implicit în această lucrare care ilustrează, sub o altă formă, cea mai pură dragoste din lume: Iubirea Fecioarei Maria pentru fiul ei Iisus Hristos.

După cum am amintit mai sus, poziţia corporală a mamei şi a copilului este asemănătoare cu cea a Născătoarei şi Mântuitorului Nostru.

Apostol Maternitate 1972Nicolae Apostol – Maternitate
Muzeul Judeţean de Artă «Centrul Artistic Baia Mare»

Mama posedă o figură de sfinx cu trăsături reci, inexpresive dar delicate. Privirea sa este îndreptată către pruncul ei. Braţele mari care învăluie copilul şi palmele lungi, încăpătoare ne induc idea de protecţie crescută. Verticalitatea poziţiei oferă impresia de persoană onestă şi corectă, picioarele metamorfozate sub forma unui scaun oferă stabilitate, corectitudine, încrederea pe care copilul ar trebui să i-o atribuie. Un indiciu despre opinia pictorului asupra „imaginii” mamei este verigheta amplasată pe mâna dreaptă, sugerând faptul că o mamă adevărată trebuie să fie o femeie cu moravuri bune.

Veşmintele sale cuminţi într-un stil bizantin, culoarea aurie predominantă şi aureola care îi înconjoară capul (raţiunea) confirmă părerea mea despre personalitatea mamei, pură şi sfântă.

În ce priveşte copilul nu putem stabili dacă este fată sau băiat deoarece trăsăturile sunt asexuate. Ele par angelice, clasice precum ale mamei. Veşmântul este aproape identic cu al mamei (în acest mod se ilustrează proverbul: Aşchia nu sare departe de trunchi), progenitura având o privire cercetătoare şi curioasă. Copilul este neastâmpărat deoarece încearcă să iasă din braţele protective ale mamei, atras de nou, dar şi de pericole pe care în ciuda faptului că „le vede” în faţa ochilor, le ignoră (copilul îşi îndreaptă privirea către sabia poziţionată în dreapta imaginii, înfiptă într-un cuib plin cu ouă). Ouăle în număr de cinci (reprezintă numărul omului) simbolizează începutul maturizării, care va fi  „străpuns” de nenumăratele provocări şi ispite ale vieţii (sabia). Totuşi frunzele asemănătoare cu forma mâinilor mamei, vor încerca să protejeze „ouăle” dar încercarea va fi eşuată, dacă „ouăle” nu se vor „mişca din cuib” sau în cel mai bun caz vor „ecloza”. De asemenea în josul cuibului se observă o urmă lăsată de mamă: O pană care îl/o va putea călăuzi sau nu.

Ar mai fi multe detalii de care m-aş putea lega precum: Podeaua alcătuită din gresii sub formă de pătrate, prezenţa insistentă a elementelor în număr de şase şi  multipli ai săi, separarea mamei printr-un zid semidescoperit (sugerând o uşoară izolare faţă de lumea exterioară – doar cât să o observe în timp ce îşi creşte pruncul -) sau stilul blocului, pictat într-o manieră ce aduce cu celebrele castele de pe valea Loarei.

Ca să spun într-o ordine logică povestea, ea sună cam aşa: Mama, ilustrată de Nicolae Apostol, este o femeie pură şi sfântă prin simplitatea ei. Ea are foarte mare grijă de pruncul ei, până în momentul în care atât copilul cât şi distinsa mamă realizează că năzdrăvanul sau năzdrăvana, ar trebui să îşi cam ia zborul. Totuşi o „pană” mică şi nesemnificativă sau măcar nişte „frunze” mari, protectoare vor sta cu el/ea indiferent de vârstă.

 

%d blogeri au apreciat asta: