Vernisajul expoziţiei Anotimpurile-Negrean

Prof univ dr. Dorel Găină, artist plastic, (din cuvântul rostit la vernisaj)

În expoziţia «Anotimpurile – Negrean», ne aflăm într-o stare de peisaj în care avem tot ce înseamnă duhul şcolii băimărene prezent aici fizic şi metafizic; avem duhul, poate mai sprinţar al generaţiei ’80; avem duhul sever al contemporaneităţii şi modernităţii de Baia Mare, prezentă şi ea, şi fizic şi metafizic, în această instituţie fantastică care este Muzeul Judeţean de Artă «Centrul Artistic Baia Mare»; avem o stare de peisaj în care eu aş intra, poate într-o nu neapărat polemică cordială cu distinsul meu coleg, dar atrăgându-vă atenţia că realul, câteodată, trebuie oglindit sau ambasadat prin ultrareal şi că nonficţionalitatea cel mai bine este gestionată de ficţionalitate şi avem în cadrul acestui eveniment plastic, o expoziţie care este şi nouă şi susţinută cu filonul şi cu rădăcinile ei.

În acest context nu pot să nu punctez câteva din stările de peisaj pe care distinsul nostru coleg şi prieten Ioan Anghel Negrean ni le oferă. Este, iată, o stare fericită în care până la urmă desantarea sa în spiritul şi duhul plenerismului băimărean, al Şcolii de la Baia Mare, se întâmplă şi datorită unei fericite copilării petrecute vara pe plaiuri bistriţene, la bunica din satul Coasta, unde bănuiesc că s-a îmbătat cu această temă de care nici un artist nu poate scăpa: este tema primei copilării cu care rămâi până la moarte, prin oricâte stiluri treci sau oricâte stiluri ctitoreşti.

Apoi, sigur că alegerea sa făcută pe o stare de restrişte administrativă ce se întâmpla în anii ’80 în învăţământul românesc, respectiv desantarea absolvenţilor cât mai departe, din păcate nu în Alaska, fiindcă o cumpăraseră americanii de la ruşi deja, dar ajungând în localităţi din care greu te puteai repatria, l-a făcut să ajungă la Seini, inclusiv pe indicarea hărţii, că e la 25 km de Baia Mare şi că există cale ferată. Şi astfel Ioan Anghel Negrean a devenit ceea ce se cheamă un reper al artei băimărene, naţionale şi internaţionale prin această desantare. Cine ştie ce altfel şi alt cum ar fi fost dacă ajungea la Slobozia, la Oradea, la Bucureşti, sau dacă emigra undeva într-o ţară primitoare pentru zona de cultură. Deocamdată ne bucurăm că-l avem aici şi ne bucurăm că el, iată, vine de fiecare dată cu o nouă filă a creaţiei sale.

Ioan Anghel Negrean este după mine un tradiţionalist cumsecade, smerit şi blajin, dar care printre aceste postări foarte frumoase de topologie a peisajului, lasă să curgă prin văi nervul apelor repezi, nervul creaţiei personale, nervul invenţiei, făcută nu ca invenţie ci ca şi dar, făcut chiar şi pentru el, făcut chiar şi pentru noi, făcut chiar şi pur şi simplu pentru arta cu care se însoţeşte de atâta vreme. Dacă vă uitaţi la lucrările lui, cum spunea un distins prieten, „asta nu este pictură, este sculptură”. Da, este o stare de dar al materialităţii. Americanii îi spun pictuă „in pasto”, eu îi spun, cum se şi spune de către breaslă, pictură în cuţit de paletă, care aduce, iată, pasta cromatică într-o aventură care îţi cere participarea tactilă prin vedere, poate chiar şi câte o participare ilegală, să pui degetul să vezi cum se întâmplă ca pata „x” să fie diferenţiată de pata „y”, dar îţi cere şi ceea ce eu cred că defineşte pictura, şi când acel cineva prieten bun a zis „nu e pictură, e sculptură”, mi-a adus apă la moară, fiindcă eu de mult spun că până la stadiul de acuarelă care face trecerea spre grafică, pictura este o stare de materialitate care concurează poate de multe ori sculptura, fiindcă îţi cere să te scufunzi, să te imersezi, să te eliberezi într-un teritoriu perpendicular, după ce ai scurtat-o şi ai scanat-o pe orizontală.

De ce spuneam că Anghel este şi un tradiţionalist şi un inventator, găsindu-şi loc cu foarte mult firesc în cele două instalări, şi realizând arderea de interval necesară între cele două? Fiindcă a avut şansa, pe care am avut-o şi eu şi mulţi alţi colegi, aici din faţă, să aparţinem unei fericiri căreia i se spune «generaţia ’80», respectiv «Atelier 35», şi că fiecare din pocalele acestea se susţineau unele pe altele, şi sigur cu extraordinara ctitorie care a fost Bienala Naţională a Tineretului de la Baia Mare, despre care nu o să vorbesc, decât să-i subliniez din nou superlativitatea, fiindcă în sine cred că ar putea ocupa cam zece tomuri de genul acesta, fiindcă dacă iniţierea ei se datorează doamnei Ana Lupaş, celebru mentor şi chiar personaj tutelar al Atelierului 35, reuşita acestei bienale, cu toate aventurile ei, se datorează grupului de la Baia Mare, din care Tiberiu Alexa şi cu Anghel Negrean sunt prezenţi de faţă, au avut aventuri care fac deliciul fie unei narări anecdotice, fie unui curs sever de management, fie desigur a unei istorii a artei care s-a scris şi încă nu este completă, este întotdeauna plină de lacune, chiar dacă despre «generaţia ’80» şi «Atelier 35», au apărut foarte multe volume, dar este ca şi cartea de nisip care ne scapă printre degete.

Ei bine, dincolo de toate acestea, iată că vedem un Ioan Anghel Negrean care este şi maestru dar şi mentor, fiind şi profesor în ceea ce eu numesc «Noua Şcoală de Pictură de la Baia Mare» care administrativ şi instituţional poartă numele de Secţia de Pictură a Facultăţii de Litere din Centrul Universitar Nord Baia Mare, care acum, dacă nu mă înşel, aparţine de Universitatea Tehnică clujeană, din motive iarăşi birocratice.

Pe tot drumul de la Cluj, mă tot gândeam care să fie starea mea de rostuire a unui discurs care nici să nu vă plictisească şi nici să dureze mult. Sigur, cu ax central şi strălucitor, maestrul Ioan Anghel Negrean, dar şi Baia Mare artistică, ca sentiment, ca faptă, ca fizică şi metafizică dar şi «Şcoala de la Baia Mare», cred că merită trei cuvinte ca un fel de triadă generatoare, cu care voi încheia; ne aflăm într-o stare, prin reprezentant şi prin reprezentanţi, şi plural şi singular, de mirific, de magie şi de minune.

Vă mulţumesc.