TRĂSĂTURI IDENTITARE ALE UNUI MODEL EUROPEAN
Dr. Tiberiu Alexa
Conştiinţa individuală şi colectivă a unui numeros public din ţară şi străinătate şi-a fixat reprezentarea mentală a oraşului Baia Mare prin intermediul imaginii de „oraş al pictorilor”. Legitimarea identităţii unui centru urban şi a comunităţii sale civice printr-un simbol cultural situat, în cazul nostru, în câmpul artelor vizuale, reprezintă o raritate la scara întregului spaţiu european, iar în perimetrul românesc cazul centrului artistic băimărean are valoarea unui unicat.
Un oraş al pictorilor
Configurarea unei asemenea imagini simbolice, iar apoi rezistenţa ei în timp vreme de peste un secol, sunt rezultatul unui proces evolutiv complex. În urma acestuia mişcarea artistică de la Baia Mare s-a fundamentat pe structuri permanentizate ale unor instituţii specializate, instituţii a căror continuitate de funcţionare urcă pe firul propriei istorii de la actul întemeietor realizat de Simon Hollósy în 1896, până în ziua de astăzi1 . În 111 ani, peste 3.500 de artişti plastici veniţi din cele mai diverse spaţii culturale ale Europei (pictori, sculptori, graficieni, ceramişti, designeri etc.) au realizat un patrimoniu artistic de o bogăţie şi diversitate remarcabile. Prin cotaţiile fixate în ultimul deceniu la bursa caselor internaţionale de licitaţie, apoi şi prin impactul public generat de prezenţa tot mai consistentă a unor eşantioane de artă băimăreană în circuitele expoziţionale interne şi europene de după 1990, semnificaţiile culturale şi valorile de piaţă ale acestui patrimoniu istoric şi contemporan fac din arta plastică creată la Baia Mare unul dintre cele mai competitive produse de export. Un export cultural de valori obiectuale, dar şi de imagine, ale căror recunoaşteri în câmpul pieţei internaţionale de bunuri simbolice se întemeiază pe însăşi existenţa istorică, complexitatea instituţională, activitatea dinamică şi diversitatea stilistică pe care obştea comunităţii artiştilor plastici le-a dezvoltat la Baia Mare în decurs de 111 ani de neîntrerupte frământări creatoare.
Colonismul artistic băimărean: geneză şi identitate paneuropeană
Esenţa procesului genezei mişcării artistice băimărene constă în cele două valori fundaţionale majore transplantate la Baia Mare din mediul efervescentelor frământări culturale care au marcat Münchenul în preajma anului 1900: idealul unei comunicări culturale profund cosmopolite şi activarea principalelor modele estetice „internaţionalizate” la scară continentală.
Colonia artistică de la Baia Mare s-a cristalizat pe parcursul iniţiatic al unor colonizări temporare de vară desfăşurate anual din 1896 până în 1901, între lunile aprilie/mai şi septembrie/octombrie. Din 1898 acestor colonizări temporare li s-au asociat colonizările permanente individuale a numeroşi creatori care au consumat apoi la Baia Mare perioade mai scurte ori mai îndelungate din biografia lor artistică, contribuind astfel decisiv la constituirea unei autentice structuri instituţionale permanente cunoscute sub numele de „Colonia pictorilor”.
Sub patronajul didactic şi mentoratul spiritual exercitate de Simon Hollósy – pictor interesant şi remarcabil pedagog de anvergură europeană2 , timp de şase ani la Baia Mare a activat o lume artistică profund cosmopolită, reunită aici din aproape toate zonele Europei Centrale şi de Răsărit, dar şi de prin spaţii occidentale (Belgia, Danemarca, Spania, S.U.A.), ori de prin locuri de-a dreptul exotice (India, Australia). S-a constituit un fel de falanster artistic sui generis, „refugiat” din teritoriul metropolitan al Münchenului bavarez în „periferia” urban–rurală băimăreană, pentru a exersa deprinderea tainelor creaţiei de la cel mai desăvârşit maestru al artei – „natura” – conform credo-ului enunţat de Hollósy. O masă impresionantă de „artişti şi studenţi–artişti” (aproape 300 în 6 ani) care s-a mişcat cu o uimitoare mobilitate fizică şi intelectuală prin întreg arealul cultural european, iar vara şi-a dat întâlnire în oraşul de sub Dealul Florilor punând pietrele de temelie ale unei construcţii instituţional—artistice de esenţă transnaţională. Amestecul de vârste, identităţi etnice şi religioase, culturi naţionale şi modele artistice, valori şi destine umane a făcut posibil aici un fertil dialog multicultural întemeiat pe ecumenismul limbajului artistic. Aici şi-au modelat personalitatea şi capacităţile creatoare artişti care au ajuns la notorietate internaţională în secolul al XX-lea: polonezii Edmund Okun, Konrad Krzyzanovski şi Leo Kamir–Kaufmann, rusul Mstislav Dobujinski, germanii Emil Pottner şi Jakob Nussbaum, elveţienii Max Buri şi Hans Emmenegger, austriecii Ada Löwith, Richard Gerst, Leo Kober şi Josef Engelhart, ungurii Károly Ferenczy, Béla I. Grünwald, Dezsõ Wimmer – Czigány şi Sádor Kubiny, românul Arthur G. Verona.
În sens identitar, ca formulă alternativă de asociere liberă şi de practică artistică autonomă în raport cu mediile metropolitane europene, colonia băimăreană îşi revendică şi ea rădăcinile culturale din tradiţia fondatoare instituită de celebrul model al Barbizon-ului francez, model pe care varianta colonistă băimăreană l-a reformat şi nuanţat alături de numeroase alte întreprinderi similare distribuite pe harta culturală a Europei3 . Dimpreună cu acestea, colonia artistică de la Baia Mare a contribuit semnificativ la constituirea constelaţiei indiscutabil cosmopolite a „colonismului artistic internaţional”. O constelaţie a micilor «centre artistice» născute ca forme alternative, de răspuns polemic la dominaţia autoritară şi constrângătoare exercitată de «centrele metropolitane», o constelaţie al cărei merit major constă îndeosebi în trasarea acelor rădăcini ale europenismului artistic care au prefigurat cu mai bine de un secol spiritul unionismului paneuropean de astăzi.
S-a petrecut astfel o grefă cultural–artistică de succes, născută dintr-un fel de artă a dialogului transnaţional care s-a consumat în contextul dinamicelor procese de „internaţionalizare” europeană a principalelor matrici estetice elaborate de-a lungul secolului al XIX-lea. O grefă care stă la originea unui proces evolutiv continuu, proces caracterizat până astăzi, de următoarele trăsături:
• acceptarea iniţială de către comunitatea locală, iar apoi integrarea organică în interiorul acestei comunităţi;
• dezvoltarea profesional – artistică specifică neîntreruptă, vreme de 111 ani;
• transformări ciclice, ca răspuns la presiunile schimbărilor istorice;
• adoptarea totală, ori parţială, a noi impulsuri culturale şi stilistice venite dinspre Europa.
Acestui proces îi datorăm aşezarea de la bun început a întregii existenţe a Centrului Artistic Baia Mare pe un fundament identitar de tip deschis şi pluralist, profund paneuropean.
Colonismul permanent şi rădăcinile continuităţii
Există însă şi o diferenţă specifică semnificativă care individualizează destinul istoric al colonismului artistic de la Baia Mare: continuitatea. Căci dintre toate celelalte colonii artistice europene născute în secolul al XIX-lea, colonii ale căror existenţe s-au consumat între limitele câtorva decenii, cea de la Baia Mare este singura care, vieţuind activ până astăzi, conectează simbolic prezentul veacului XXI la spiritul şi idealurile intelectuale forjate în jurul anilor 1880-1900 datorită neîntreruptei sale funcţionări dinamice vreme de 111 ani. Iar colonia permanentă a fost vectorul coagulant în jurul căruia s-a putut ţese „textura” instituţională rezistentă la acţiunea dizolvantă a marilor „intemperii” istorice ale veacului al XX-lea. Instituţie sui generis, colonia permanentă s-a structurat ca un prim şi principal factor de continuitate încă în vremea pionieratului coloniilor hollóşiene. A fost instituţionalizată pro forma în 1898 şi a jucat un rol echilibrator major între grupurile artistice locale şi cele venite din afara oraşului, din lumea largă a unei Europe ale cărei elite trăiau intens hedonismul „vârstei de aur” postvictoriene – acea „belle époque” pe care nostalgia contemporană de expresie anglo–americană se simte îndreptăţită să o definească prin paraconceptul de „Golden Age”!. Pe vremea lui Hollósy, la Baia Mare procesul permanentizării comunităţii artiştilor şi mecanismul echilibrării masei consistente de colonişti temporari s-au manifestat prin stabilizarea câtorva pictori. După construirea primelor ateliere, în 1900-1901, colonia permanentă a dobândit şi o identitate fizică prin terenul pe care l-a oferit Consiliul orăşenesc în grădina publică. O suprafaţă de circa 3 hectare, cu o vegetaţie luxuriantă, amintind mai degrabă jardinajul romantic decât peisagistica realistă specifică picturii băimărene, a pus la îndemâna comunităţii artistice o ambianţă care a câştigat, curând după 1900, patronimul de colonie a pictorilor. Acest patronim avea să devină atât de obişnuit, încât înscrisuri topografice îl consemnează ca atare începând de prin anii 1930. „Site”- ul geografic a rămas viu până astăzi! A supravieţuit colectivismului „socialismului învingător la oraşe” şi a putut transgresa efectele malversatoare ale privatizărilor ultraneoliberalismului de „cumetrie” postcomunistă pierzând „doar” două din cele trei hectare intravilane, dar şi-a conservat patrimoniul de clădiri şi mai ales aureola de spaţiu artistic „sacral”.
O continuitate înscrisă în seriile duratei istorice lungi
Diversitatea de straturi şi funcţiuni multiple în numele căreia vorbim astăzi despre Centrul Artistic Baia Mare ca despre o identitate artistică şi culturală complexă s-a cristalizat, în timp, pe temelia seriilor duratei istorice lungi „ţesute” în jurul activităţilor neîntrerupte ale coloniei artistice.
• Seria stratului educaţional. Învăţământul artistic – principal domeniu instituţionalizat de peste un secol – cunoaşte succesiunea sistemului privat (1896-1950), respectiv a sistemului public de stat (din 1950 până azi)4 .
• Seria stratului organizaţional. Asociaţionismul profesional s-a coagulat în 1911-1913 şi funcţionează, fără întrerupere, ca principal vector de agregare a promovării intereselor comunităţii artiştilor plastici5 .
• Seria infrastructurii de producţie artistică. Atelierele de creaţie6 reprezintă reţeaua specializată de dotări edilitare care, începând din 1900, permite stabilizarea şi exprimarea creativă a resursei umane profesioniste în Centrului Artistic Baia Mare.
• Seria infrastructurii de promovare a integrat o reţea – diversificată lent – de spaţii şi instituţii de utilitate publică ce asigură punerea în circulaţie publică a producţiei artistice curente sub forma expoziţiilor temporare7 .
• Seria infrastructurii de tezaurizare şi valorificare ştiinţifică 8 .
• Seria stratului de participare şi etapele colonismului băimărean. Investigaţiile cantitative întreprinse până acum (şi ele nu epuizează baza de date potenţială) înregistrează peste 3500 de creatori în domeniile artelor vizuale care au activat la Baia Mare, într-un fel sau altul, între 1896 şi 2007. Avem de a face cu un evident şi permanent influx care a asigurat împrospătarea şi diversificarea necontenită a resursei umane creatoare, resursă alimentată prin contribuţia celor două contingente complementare: colonismul temporar (studenţi, artişti veniţi din afară şi care au activat sezonier), respectiv colonismul permanent (studenţi şi artişti locali, precum şi artişti rezidenţi ce au activat perioade îndelungate). Distribuirea lor în cadrul etapelor seriei istorice lungi dezvăluie trenduri evolutive agitate. Creşteri şi regresii succesive „populează” astfel peisajul unei istorii vii, complicate şi complexe pe care cronologia istorizantă politic (1898-1918, 1918-1940, 1940-1944, 1944-1989, 1990-2007) nu are cum să o reconstituie în mod corect şi nuanţat. Şi asta pentru că dezvoltarea interioară a mişcării artistice băimărene a generat, în mod firesc, o cronologie proprie, o cronologie diferită pentru că ea nu se fundamentează pe criteriile politic şi etnic ci pe criterii estetice, culturale şi de demografie artistică specifice.
Aplicând trinitatea metodologică stabilită de Fernand Braudel (eveniment, conjunctură şi structură) la baza de date şi evaluări cantitative pe care o cunoaştem în clipa de faţă9 , este posibil să concluzionăm că, la nivelul structurii sale intime, Centrul Artistic Baia Mare a traversat următoarele trei stadii, ce trebuie să fie investite cu atributele de repere cronologice majore:
1) o perioadă de creştere constantă, între 1896 şi 1926, având o durată de 31 de ani;
2) o perioadă agitată, între 1928 şi 1967, cu o durată de 40 de ani, în care marile variaţii cantitative ale frecvenţei anuale reflectă climatul general de instabilitate şi crize, secvenţele unor succesive regresii, avânturi şi replieri, dar şi starea de căutări estetice febrile;
3) o a doua perioadă de expansiune în termeni cantitativi, declanşată în 1968 şi care, cu câteva variaţii negative de conjunctură, s-a fixat şi evoluează până în momentul de faţă la nivelul unui prag relativ stabil redimensionat, după 1990, prin reînscrierea în circuitul transnaţional la scară europeană.
În această alternanţă de creştere – regresiune – creştere/stabilizare, anii 1927 şi 1968 par să fi jucat roluri cheie, câtă vreme 1927 pune capăt primului ciclu de expansiune, iar 1968 marchează startul celui de-al doilea ciclu de expansiune.
Evaluările calitative de tip stilistico-estetic ne permit definirea trendului evolutiv în felul următor: 1) faza afirmării şi recunoaşterii (1896-1926), 2) faza dezvoltării (1927- 967), 3) faza diversificării (1968-1989) şi 4) faza reinternaţionalizării – începută în 1990 şi aflată în plin proces de derulare.
Seriile stilistice globale
Pe aceste temeiuri evoluţioniste trebuie să cartografiem şi spectaculoasa varietate de nivel şi valoare estetică europeană articulată în serii stilistice lungi, serii ce transgresează reperele cronologice ale istoriei prin care fenomenul artistic băimărean înscrie un capitol distinct şi semnificativ în arta transilvăneană, românească, maghiară şi europeană.
Este interesant de constatat cum, reverberând în timp îndelungat şi evoluând din stadiul de vectori de înnoire în stadii de vectori de conservare, liniile modelelor iniţiatice – realist, simbolist, naturalist şi impresionist – (Simon Hollósy, Jenõ Maticska, Viktor Belányi, Oszkár Glatz, Sándor Nyilasy, Arthur Coulin, Emeric Tamás, István Réti, Pál Benes, Arthur Verona, János Thorma, András Mikola, Dan Băjenaru, Valer Ferenczy, Florenţa Pretorian, Emil Cornea, Peer Merloe, Antonia Csikos, László Bód, Agricola Lidia, Mircea Hrişcă, etc.) se conjugă firesc cu direcţii protoavangardiste şi avangardiste diverse: de la divizionismul lui Samuel Mützner şi Dimitrie N. Cabadaieff; postimpresionismul reprezentat prin etape de creaţie la Béla I. Grünwald, János Krizsan, Béla Czobel, Tibor Boromisza, Alexandru Duma, Aurel Bernáth, Gheorghe Florian, Sándor Szolnay, Grigore Negoşanu, Oszkár Nagy, István Boldizsár, József Klein, Tzony Miltiade, Sara Égli, Ipolit Strâmbu, Márton Katz, François Gáll, Constantin Dipse, Michaela Eleutheriade, Paul Miracovici, Eugen Traian Hrişcă, Gyula Dudás, Nicolae Suciu; expresionismul lui Sándor Ziffer, Aurel Popp, Eugen Pascu, Dávid Jándi, Petre Abrudan, Gheza Vida, József Balla, Friedrich Walter, la noul obiectualism şi realismul magic ilustrate de Hugo Mund, Traian Bilţiu-Dăncuş, Károly Patko, Alexandru Phoebus, Tasso Marchini, Ilie Cămărăşan, Nicolae Apostol, György Madarassy, Onisim Colta; direcţiile geometriste – cel de sorginte bauhaus-iană practicat de Hans Mattis-Teutsch şi cel abstract ilustrat de Mihai Olos, Ion Sălişteanu, Traian Moldovan, Gábor Törös, László Lugossy, Gavril Abrihan, ori cubo–constructivismul cultivat de Gizella Dömötör, Alexander (Sándor) Gallimberti, Csaba V. Perlroth, Alexandru Şainelic, Ágoston Vésõ.
Un capitol distinct şi spectaculos îl înscriu performanţele pe care coloniştii permanenţi şi cei temporari le-au înscris în practica artistică de la Baia Mare după 1965, de la experienţele avangardei târzii reprezentate de Ion Pacea, Traian Hrişcă, Paul Erdõs, Nicolae Apostol, Mihai Olos, Liviu Suhar, Zoltán Bitay, Gábor Törös, Gheorghe Chivu, Ion Sasu, Károly Kádár, Andreas Szántó, Gheorghe şi Iudit Crăciun, Edith Lugoşi, Rozalia Petre–Sütõ, Ştefan Várvédõ, Mircea Bochis, la direcţiile de factură postmodernă pe care le explorează în ultimele două decenii Ioan Anghel Negrean, Christian Stroe, Petre Hutira, Dana Urdă, Dorel Petrehuş, Laura Ghinea etc..
Un model paneuropean
Pentru cunoscătorul atent şi avizat, străin de judecăţi partizane extraestetice ori de prejudecăţi culturale, devine vizibil faptul că circulaţia transfrontalieră şi transnaţională a modelelor artistice active pe piaţa europeană a bunurilor simbolice din ultimul secol, a determinat la Baia Mare semnificative aproprieri şi remodelări stilistice prin operele coloniştilor locali „permanenţi” şi „temporari”, respectiv prin circulaţia la scară continentală a principalelor idei şi programe ale culturii artistice europene aşa cum s-au constituit ele în veacul nouăsprezece şi au fost diseminate în cel următor.
Lecturând astăzi, din pragul secolului al XXI-lea, legatul istoric al acestui proces colonist transnaţional ce cunoaşte o renaştere spectaculoasă în era postcomunistă, principalul ideal ce ni se transmite spre conservare şi diseminare este depozitat în ideile comunicării şi solidarităţii artistice paneuropene. Este un ideal major, este până la urmă un autentic model istoric precursor, a cărui actualitate putem şi trebuie să o citim din perspectiva procesului integraţionist european ce se derulează cu atâta febrilitate în zilele noastre. Prezentarea eşantionată a reperelor majore de „marcă artistică băimăreană” în contextul sintezei de artă transilvană îşi propune tocmai să puncteze referinţele majore ale proceselor de comunicare estetică, de confluire şi transferuri reciproce între matricea europeană şi spaţiul transilvan aşa cum au configurat ele istoria în mişcare a Centrului Artistic Baia Mare.
NOTE
1 Vezi analiza de detaliu şi argumentaţia din Tiberiu Alexa, „O incursiune neconvenţională în istoria Centrului Artistic Baia Mare”, în Tiberiu Alexa, Traian Moldovan, Mihai Muscă, Centrul Artistic Baia Mare. 1896 – 1996. Expoziţie organizată de Muzeul de Artă Baia Mare cu sprijinul Guvernului României • The Baia Mare Artistic Centre 1896–1996. Exhibition held by the Baia Mare Art Museum with the support of the Romanian Government, Muzeul Judeţean Maramureş, Baia Mare, [1996], p. 7-51.
2 Detalii despre personalitatea lui Hollósy şi raporturile sale cu centrul băimărean în Raoul Şorban, O viaţă de artist între München şi Maramureş, Bucureşti, [ed. I-a] 1986, [ed. a II-a] 1996, passim; vezi pe larg şi în Németh Lajos, Hollósy Simon és kora mûvészette, Budapest, 1956, passim.
3 Dintr-o masă surprinzător de bogată de asemenea repere ale colonismului artistic (practic ele nu lipsesc din aproape nici o zonă culturală naţională europeană), cartografierea acestei hărţi scoate în prim plan nume celebre precum Concarneau, Pont Aven şi Le Pouldu Franţa, St. Ives şi Newlyn în Anglia, Brig o‘Turk şi Cockburnspath în Scoţia, Modum în Norvegia, Skagen în Danemarca, Aland şi Varberg în Suedia, Curtea de Argeş şi Balcic în România, Abramţevo şi Talaşkino în Rusia, Odessa în Ucraina, Laethem — Saint-Martin în Belgia, Zandvoort în Olanda, Worpswede şi Dachau în Germania, Szolnok, Kecskemét şi Szentendre în Ungaria.
4 Substructurile educaţiei artistice au parcurs următoarele etape instituţionale: Şcoala Hollósy (1896–1901); Şcoala Liberă de Pictură (1902–1927); Şcoala de Arte Frumoase (1927–1935 şi 1940–1944); Şcoala Liberă de Arte Frumoase (1935–1940, şi 1944-1950); Şcoala Medie de Arte Plastice (1950–1954), Şcoala Generală de Arte (1954–1966 şi 1979–1990); Liceul de Muzică şi Arte Plastice (1967–1979, iar din 1990 până în prezent sub numele de Liceul de Arte); în sfârşit, cea dintâi formă de învăţământ academic de stat începând din 2000, prin Secţia de Arte Plastice – specializarea Pictură în cadrul Facultăţii de Litere a Universităţii de Nord din Baia Mare.
5 Structura constituită la nivelul instituţiilor de asociere profesională s-a constituit pe temeiuri statutare specifice categoriei organizaţiilor private şi neguvernamentale, recunoscute juridic, şi a evoluat de la Societatea Pictorilor Băimăreni (1911, reconfirmată în 1924; desfiinţată în 1935 şi reactivată între 1940-1945) la Societatea Artiştilor Plastici din Baia Mare (1937-1940), Sindicatul Artiştilor, Actorilor şi Ziariştilor din Baia Mare (1945-1949) şi – în cele din urmă, începând din 1950 – la Filiala Baia Mare a Uniunii Artiştilor Plastici din România, căreia i s-a asociat din 1998 Asociaţia «Filiala Uniunii Artiştilor Plastici» Baia Mare. Astăzi Filiala Baia Mare a U.A.P.R. numără 70 de membri şi este una dintre cele mai dinamice componente ale asociaţionismului creatorilor de arte vizuale din întreaga Românie, iar Asociaţia ,,Filiala Uniunii Artiştilor Plastici’’ Baia Mare are aproape 100 de membri, în vreme ce la nivelul judeţului Maramureş avem de consemnat mai bine de 120 de artişti plastici care desfăşoară activităţi cu caracter permanent în diverse domenii (expoziţional, didactic, design industrial şi publicitar, mass-media etc.).
6 Construirea primelor două ateliere a fost finalizată în 1901 (pe baza unor resurse de finanţare provenite din impozite locale pe băuturi alcoolice !). Apoi, noi ateliere aveau să completeze patrimoniul coloniei pictorilor în urma a două campanii de construire desfăşurate în 1910-1912, respectiv în 1966-1967. Dezvoltarea reţelei de ateliere a fost însă mai complexă. Perimetrul teritoriului coloniei pictorilor a fost depăşit pe la sfârşitul anilor ’60, atunci când o fostă clinică medicală a fost transformată într-un complex de 6 ateliere (aşa-numita «Vila Wagner»). Dar necesarul de spaţii de creaţie nu a fost acoperit niciodată, căci în ciuda faptului că numărul artiştilor locali a atins în anii ’70 – ’80 cifra de aproape 120, noi ateliere specializate nu s-au mai putut construi după 1970. O soluţie de compromis a fost totuşi utilizată în vremea regimului Ceauşescu, prin transformarea unor apartamente situate în imobile istorice (din Centrul Vechi) şi în blocuri construite recent. Tuturor acestora li s-a adăugat categoria atelierelor private. Deservind arareori mai mult decât o singură generaţie de artişti, asemenea ateliere private au avut şi au o importanţă mai degrabă marginală întrucât, fiind valori imobiliare personale, de regulă tind să iasă din circuitul cultural odată cu dispariţia proprietarului artist. În tot cazul, rămâne semnificativ faptul că, de-a lungul unui secol, prea puţini artişti locali au atins o prosperitate materială care să le îngăduie construirea unui atelier pe cont propriu. De toate, astăzi înregistrăm peste 40 de ateliere active. Având rolul de suport funcţional parţial concentrat – parţial dispersat, reţeaua acestor ateliere a conferit coloniei permanente mijloacele efective de a acţiona ca element de infrastructură care a compatibilizat afluxul de creatori, idei şi evenimente din afară, cu potenţialul fondului artistic intern.
7 Până în 1911 acest rol a fost îndeplinit mai ales de vechiul atelier al Şcolii Hollósy din parcul oraşului, apoi de atelierul Şcolii de Pictură – construit în 1911 şi transformat, în anii ’60, în Complexul expoziţional Colonia Pictorilor. Pe la mijlocul anilor ’60, Filiala Baia Mare a U.A.P. a înfiinţat Galeria Fondului Plastic redenumită, după 1990, Galeria de Artă a Filialei U.A.P.. Alte instituţii publice angajate în promovarea creaţiei profesioniste curente au fost Casa de Cultură a Sindicatelor (în anii ’60 – ’70), Liceul de Arte şi Prefectura Judeţului Maramureş (îndeosebi după 1990). Alături de aceste instituţii, alte câteva spaţii au găzduit expoziţii temporare într-un regim asemănător galeriilor particulare: Casina Hotelului Sf. Ştefan, Cofetăria Berger, redacţiile gazetelor locale Nagybánya és Vidéke, Cronica (în perioada interbelică), iar după 1990 în unele instituţii şi firme private care însă, cel puţin deocamdată, nu au dobândit durabilitate, competitivitate şi statut profesionist corespunzător.
8 Structura profesionalizată a domeniului colecţionării, cercetării ştiinţifice şi valorificării publice a patrimoniului artistic local s-a cristalizat treptat, lent, prin apariţia şi reorganizarea instituţiilor muzeale. Mai întâi odată cu constituirea Asociaţiei muzeale băimărene şi iniţierea Colecţiei orăşeneşti de artă (1898), apoi prin deschiderea Muzeului orăşenesc Baia Mare (1904) şi transformarea succesivă a acestuia în Muzeu Regional (1951) cu Secţie de artă românească modernă şi contemporană (din 1960), şi în Muzeu Judeţean (1968) cu Secţie de Artă cu profil strict specializat în arta plastică băimăreană. Procesul de specializare instituţională s-a încheiat în octombrie 2006, când s-a creat prin reorganizare o unitate muzeală independentă sub denumirea de Muzeul Judeţean de Artă «Centrul Artistic Baia Mare»
9 Vezi detalierile analitice şi reperele cantitative în Tiberiu Alexa, Baia Mare – şcoală, colonie sau centru artistic? Teză de doctorat, Universitatea Babeş–Bolyai, Cluj-Napoca, 1988, pp. 22-73.
Muzeul de Artă Baia Mare 