Comunicat de presă


Muzeul Judeţean de Artă «Centrul Artistic Baia Mare»

anunță că

toate activitățile cu publicul, inclusiv vizitarea expozițiilor,

rămân suspendate până în 31 mai 2020.

Starea de sănătate și siguranța vizitatorilor noștri, respectiv a personalului muzeului, precum și a comunității ca întreg reprezintă una dintre prioritățile instituției noastre. Aplicăm în continuare măsurile luate de autorități pe plan național și internațional și lucrăm la adaptarea programului și a condițiilor de vizitare pentru a elimina riscurile și vulnerabilitățile generate de răspândirea COVID-19 pentru a putea relua programul cu publicul în condiții adecvate.

Informațiile privind reluarea accesului public vor fi transmise în timp util.

 

Colorful Art Exhibition Facebook Post

 

În această perioadă păstrăm legătura cu publicul nostru online. Vă poftim să parcurgeți turul virtual al Muzeului Județean de Artă «Centrul Artistic Baia Mare» în secțiunea „Vizitare” de pe pagina web http://www.muzartbm.ro și pe blog la adresa muzeuldeartabaiamare.wordpress.com (nu uitați de activarea FlashPlayer). Activitatea instituției noastre continuă, iar pentru orice informații vă invităm să ne contactați pe adresa de e-mail muzartbm@yahoo.com sau prin intermediul rețelelor de socializare.

 

Blue Blueberries Food Fact Facebook Post-2

dr. Tiberiu ALEXA,

Director

dr. Ioan Angel NEGREAN,

Coordonator Birou programe şi marketing

 

 GHEZA VIDA A PLECAT SĂ SE ÎNTÂLNEASCĂ CU BRÂNCUȘI !   


GHEZA VIDA A PLECAT SĂ SE ÎNTÂLNEASCĂ CU BRÂNCUȘI !

                                                        Acad. MARIUS PORUMB

         Anul acesta, la 11 mai, se împlinesc patru decenii de când maestrul Gheza Vida, unul dintre cei mai importanți artiști ai României postbelice a plecat spre veșnicie. S-a născut la 28 februarie 1913 la Baia Mare, străveche localitate minieră, a cărei faimă artistică internațională se datora școlii de pictură întemeiată la sfârșitul secolului al XIX-lea.

bty

Vida a început să sculpteze încă din tinerețe, mai întâi personaje din lumea satului maramureșean sau inspirate din viața minerilor, manifestând o puternică comuniune  și admirație față de arta populară , care îi va fi un permanent izvor de inspirație. Atmosfera artistică de la Baia Mare l-a influențat încă din 1932, frecventând atelierul pictorului Alexandru Ziffer, care mereu afirma că Vida va avea un strălucit viitor. Debutul artistic  și expozițional are loc în 1937  la Baia Mare, când expune două sculpturi (Miner și Țăran legat de stâlp), lucrările fiind elogiate în presa locală. În toamna aceluiași an  pleacă spre Spania unde participă ca voluntar  în Armata republicană. Traversează întreaga Europă și se întoace la Baia Mare în 1941, orașul împreună cu întregul Maramureș fiind în urma Dictatului de la Viena, sub ocupație  horthystă. Fiind român și având cetățenie română, a fost atent supravegheat de poliție, fiind de trei ori concentrat  în detașamentele de muncă forțată din Ungaria. În timpul șederii la Budapesta urmează cursurile Academiei de Belle-Arte (1942-1944), având ca profesor pe Jenö Bori. După eliberarea de sub ocupația horthystă, Vida s-a înrolat voluntar în Armata Română, luptând pe frontul antihitlerist.

Revenind după război acasă la Baia Mare, Gheza Vida sculptează și participă la expoziții începând  cu anul 1946 la Cluj, iar în 1948 expune la Expoziția regională  a Transilvaniei grupul statuar Dans oșenesc și  Buciumașul,  lucrări ce în decembrie același an au fost expuse la București la Palatul Republicii, fiind admirate și apreciate elogios de critica de specialitate.

„În sculptura în lemn, Gheza Vida este, alături de Brâncuși și Ladea, cel mai apropiat de linia tradiției populare, iar Dans Oșenesc, cioplit dintr-un trunchi de copac de către Vida, este una din pilduitoarele înfăptuiri în acest material” (Petre Comarnescu, 1958).

În anii următori artistul participă la numeroase expoziții personale și colective din țară  (Baia Mare, Cluj Napoca, Brașov, Satu Mare, București) și în străinătate (Bienala internațională de la Veneția, Moscova, Budapesta, Cairo, Alexandria, Damasc, Bratislava, Berlin, Praga, Sankt Petersburg, Sofia, Paris, Varșovia, Belgrad, Helsinki, Bologna, Torino, Roma, Londra, Haga, Oslo, Bruxelles).

DSC_0086

Gheza Vida, Monumentul Ostașului Român, Carei

În 1964 se inaugurează, la Carei, Monumentul Ostașului Român, operă datorată sculptorului Gheza Vida, care a colaborat  cu arhitectul Anton Dâmboianu, grandiosul complex monumental fiind o realizare de excepție a artei monumentale de for public din România.

Opera maestrului Vida, sculpturile sale de o remarcabilă vigoare, înfățișează adesea personaje în atitudini genuine din viața cotidiană a maramureșenilor (La fân, Odihna, Horitoarea, Țărancă cu coșul, Cap de țăran, Butimanul, Tropotita, Dans oșenesc, Veselia, Recolta, Miner cu lămpaș, Mineri, Miner citind, Copil cu pasăre, Copil mâncând, Muncitor forestier, Femeie împovărată), precum și  personaje și secvențe ale istoriei românești ( Horia, Cloșca și Crișan, Balada lui Pintea, Pintea Grigore judecând un boier, Dragoș Vodă, Menumorut, Voievodul Gelu, Bogdan Vodă, Răscoala). Un mare grup de sculpturi au o bogată încărcătură metaforică, fiind inspirate din universul mitic maramureșean (Omul apelor, Omul dintre focuri – Foca, Omul nopții, Omul pădurii, Cușma dracului, Mărțoaia,  Vâlva minelor, Varvara, Carnaval, Botejunea de pe Iza).

Moisei

Gheza Vida, Monumentul țăranilor martiri de la Moisei

Cioplit mai întâi în lemn în 1966, Monumentul țăranilor martiri de la Moisei a fost transpus în piatră în 1972, despre care criticul Constantin Prut scria că monumentalul complex este „ o sinteză a spiritualității românești atingând acea tensiune unică la care s-a afirmat vocația ordinii, a echilibrului psihic și cosmic, a locului impregnat decisiv de umanitate, de sanctuarele dacice sau din spațiile brâncușiene”.

Călătorind prin Maramureș Geo Bogza nota; „În vara trecută, oamenii Maramureșului nu s-au desmințit și au ridicat la Moisei, din trainic și nobil lemn de stejar, un complex monumental, cum nu se mai găsește… căruia i se poate spune așa pe bună dreptate, ca aceluia ridicat de Brâncuși la Târgu Jiu. Totul este sobru, sever, plin de simboluri și semnificații profunde și reintegrând în nobilele tradiții ale Maramureșului, amintirea celor douăzeci și nouă de fii ai săi, uciși de cea mai rea fiară ce și-a purtat pașii pe acolo. Autorul acestui monument inspirat din sanctuarul dacic, este sculptorul Gheza Vida a cărui faptă merită lauda întregului nostru popor”.

Sfatul batr.

Gheza Vida, Sfatul bătrânilor

       Sfatul bătrânilor, realizat mai întâi în lemn (1973) și apoi în piatră, amplasat la Baia Mare ca un simbol în vecinătatea Palatului administrativ, este un grup statuar impresionant, cu o largă deschidere filosofică, ce vine dinspre străvechea civilizație a satului românesc, reprezentând un moment profund și solemn legat de viața obștei.

Ansamblurile monumentale  create de Vida au devenit simboluri naționale în conștiința publică românească, Monumentul Ostașului Român de la Carei sau Monumentul țăranilor martiri de la Moisei, excepționale realizări artistice, sunt adevărate repere în evoluția sculpturii contemporane românești.

Vasta și valoroasa  operă înfăptuită de maestrul Vida se află în patrimoniul a numeroase muzee din țară, dar și din străinătate, opera sa fiind încununată cu numeroase  premii și distincții: Premiul de Stat (1953), titlul de Maestru Emerit al Artei (1957), Artist al Poporului (1964), Steaua Republicii (1978). În 1974 Gheza Vida a fost ales membru al Academiei Române, cel mai înalt for științific și cultural al țării.

Fiu al Maramureșului, Vida a lăsat o valoroasă moștenire, îmbogățind patrimoniul cultural național. Atelierul memorial (întemeiat în 2013 cu sprijinul municipiului Baia Mare),  este ofranda  inchinată orașului natal. În orașul de la poalele Dealului Florilor arta sculptorului este mereu prezentă în Muzeul de Artă, la Atelierul Memorial  din Centrul istoric, prin monumentele de for public Sfatul bătrânilor, Statuia Minerului, sau Statuile de lemn dela Moisei de la Muzeul Etnografic, Colecția de Cactuși din Parcul central străjuită de figura în bronz a maestrului (realizare Ioan Marchiș), sunt tot atâtea locuri în care ne întâlnim cu nemuritorul Vida.

La împlinirea a patru decenii de la înveșnicirea marelui sculptor, recunoștință și pioasă amintire !

Acad. MARIUS PORUMB

 

5 Mai – Ziua artistului plastic băimărean


Thrift Shop Sale Facebook Post

Ziua de 5 Mai a fost aleasă pentru sărbătorirea artistului plastic băimărean, deoarece această data marcheza exact momentul calendaristic în care, în primăvara anului 1896, artiștii întemeietori ai Centrului Artistic Baia Mare au sosit în orașul nostru. Iată cum a consemnat desfășurarea evenimentului, la vremea respectivă, săptămânalul local de limbă maghiară Nagybánya és Vidéke [„Baia Mare și împrejurimile”]:

„(…) Marţi dimineaţă [5 mai] au sosit cu trenul de dimineaţă: Gyula Rudnay, Lajos Deák [Ebner], Hans Genher [München], Beniamin Austeim (Rusia) [sic ! – de fapt: Jan Austen, Varșovia], Walther Troitsch (München), Ulrich Rothermoser [München], Charles Cohn–Fowler (Calkutta), Mauriciu Grosz [Satu Mare], iar miercuri [6 mai] cu trenul de dimineaţă, au sosit în frunte cu Simon Hollósy [München], Béla Grünwald [München], Edward Johnson (Boston), Viktor Belányi [Ludanice – Slovacia], István Réti [Baia Mare – München], Nuszbaum Jakab (Frankfurt), Liebmann Alexander (Berlin), Gábor Papp [Cluj – München], Nándor Kiszely [München], József Mály [München]. Sosirea ambelor trenuri a fost asistată de mai multă lume care s-a deplasat pentru a-i întîmpina pe oaspeţi (au participat de asemenea primarul şi căpitanul şef). La solicitarea artiştilor primirea a fost cît se poate de simplă, însă amicală. Autorităţile oraşului i-au aşteptat pe cei sosiţi cu un mic dejun. Apoi s-au deplasat la atelierul din parc, şi-au luat în primire locuinţele, iar acum pictorii veniţi din depărtări se simt aici tot atît de bine precum locuitorii permanenţi ai oraşului. (…) ”. 


[sursa: ***, „Hollósy iskolája…”, Nagybánya és Vidéke, XXII, 1896, nr. 19, 10 mai, p. 2]

Traian HRIȘCĂ


Traian HRIȘCĂ (1929-2013): o operă emblematică pentru istoria contemporană a «Centrului Artistic Baia Mare»

 

Hrisa T Pamfil Mihai Alexa T vernisaj 1982

Traian HRIȘCĂ, Pamfil MIHAI, Tiberiu ALEXA (de la stânga la dreapta)

 

Pășind în cel de-al șaptelea deceniu al unei complexe și nu arareori agitate vieți, Traian Hrișcă a intrat, de acum, în galeria Seniorilor picturii românești contemporane, acolo unde opera sa vine să se constituie într-una dintre acele piese de rezistență care îndeplinesc sarcina de reprezentare a Centrul Artistic Baia Mare în istoria actuală a artelor plastice din România. Orizontul de legitimare a parametrilor plastici pe care critica de artă românească îi recunoaște în creația lui Traian Hrișcă – și implicit în sarcina de reprezentare a acesteia – a fost definit, cu pertinență, într-un text din 1983, în care Mihai Ispir observa felul cum „Tendințele firești spre monumentalul decorativ s-au adaptat cu înlesnire, în pictura de șevalet, la strădaniile artistului de a se apropia de spiritul folclorului maramureșean, în compoziții de dimensiuni mari, unde figurația și abstracția se convertesc imperceptibil una într-alta. Metamorfozele reciproce ale motivelor abstract–florale și personajelor stilizate uneori până la schema siluetei, se petrec într-un regim al metaforei plastice, depășind simpla alegorie. Ele compun structuri ornamentale complexe, inspirate de covorul țărănesc și de modelul creșterii vegetale, structuri restituite într-o cromatică senină.[1] Cu un an mai devreme, eu însumi notasem, cu prilejul unei expoziții prezentate de artiștii băimăreni la Gyula (Ungaria), în 1982, că „Viziunea compozițională monumentală, interpretări cromatice de sorginte decorativă, caracterizează individualitatea orizontului expresiv propriu picturii lui Traian Hrișcă. Prin încorporarea unor dominante ideatice, prin calitățile picturale și de imaginare personală a alcătuirilor ce îi populează lucrările, artistul tinde să depășească nivelul unui spectacol liric. Compozițiile sale abordează cu precădere o tematică selecționată din spațiul satului maramureșean, dar rezolvările plastice sînt complet străine de orice urmă de folclorism. Personalitatea proprie construiește, organizează, imaginează un Maramureș simbolic. Propunerile plastice rezultate astfel, nu încearcă nici pe departe să sintetizeze emblematic, imagini cu putere de definiție. Dimpotrivă, Maramureșul său este, înainte de toate, un spațiu sentimental în care guvernează componentele și exigențele unei gîndiri autonome [ față de tutela motivului]. Natura statică și, mai rar, peisajul, îmbogățesc un domeniu de preocupări [tematice] în care actul cerebral cenzurează și direcționează resorturile afective[2].

 

1 Traian Hrisca_Portret de taran 1960

Traian Hrișcă, „Portret de țăran” 1960

 

Aceste linii de forță, desprinse din lecturarea creației de maturitate a artistului, îi fixează opera, în termenii unei viziuni plastice pregnant personalizate, la trendurile stilistice și la scara de valori pe care generația lui Traian Hrișcă le-a consacrat în arta contemporană românească, asociind-o totodată performanțelor de vîrf reprezentate de creațiile, mult mai privilegiat valorificate în circulația expozițională, mediatică și istoriografică, ale unor congeneri precum Traian Brădean, Ion Bitzan, Ion Nicodim, Vasile Celmare, Constantin Piliuță, Mihai Rusu, Ion Alin Gheorghiu etc. Dacă analiza contribuțiilor estetice aduse de această pleiadă de aur ține, încă, de anume nuanțări și recuperări cu care demersul critic rămîne pe mai departe dator, devine limpede că evaluarea comprehensivă, în proiecție istorizată, a profilului și semnificațiilor de reprezentativitate trebuie să treacă, de acum, în sarcina discursului istoriografic. Discurs care, folosind instrumentele de înțelegere și măsurare specifice istoricului, are de recitit, mai întâi de toate, geneza și biografiile generației.

 

2 Traian Hrisca_Peisaj 1961

Traian Hrișcă, „Peisaj” 1961

 

Cea dintâi observație majoră este că, în procesul formării sale intelectual–profesionale, în anii ’50, această generație a avut de suportat principala „undă de șoc” a seismului reprezentat de modelul sovietizant al realismului socialist de tip stalinist. Parametrii evolutivi pe care s-au înscris, mai apoi, operele principalilor ei exponenți, ne permit se enunțăm ideea că, prin ceea ce a produs ea mai bun, „generația ’50” a izbutit să asigure artei românești (multă vreme prin jocurile disimulărilor „subterane”) vitala linie de continuitate între tradiția modernismului interbelic și recuperarea târzie, după 1965, a spiritului avangardist. Înscriindu-se pe deplin, deopotrivă biografic și valoric, între limitele acestui profil, creația lui Traian Hrișcă particularizează detaliile – încă prea puțin cunoscute – ale „aventurii” intelectuale scrise de „generația ’50”, acoperind, totodată, aproape jumătate din vîrsta centenară a Centrului Artistic Baia Mare.

Băimărean (n. 04. 02. 1929) revenit „…la obârșii după absolvirea Academiei bucureștene de artă [sic! – a Institutului de Arte Plastice «Nicolae Grigorescu», promoția 1957, licența susținută cu Corneliu Baba], Traian Hrișcă devine exponentul reprezentativ al unei generații care revigorează climatul Centrului artistic Baia Mare, evident prea tradiționalist prin anii ’50.[3] Acestei observații, perfect corectă de altminteri, dar parcă prea generală, se cuvine să-i adăugăm cîteva detalii pentru a-i percepe semnificațiile de context.

 

copie Hrisca_Traian_0579_Basm maramuresean

Traian Hrișcă, „Basm maramureșean”

 

La data revenirii sale, mediul artistic profesionist, activ la Baia Mare, număra puțin peste 20 de membri, dintre care alți 8 tineri (Bitay Zoltán, Krajnik–Bitay Ileana, Varhely–Trella Imola, Alexandru Şainelic, Gyerko Maria, Véső Agoston și Dudas Gyula), alături de gruparea tradiționalistă, provenită din era antebelică (Lidia Agricola, Vasile Weith, Thormané–Kiss Margit, Csikos–Krizsán Antonia, Georgeta Pop–Terdic, Kovács Gábor, Mikola Andrei, Ziffer Alexandru, Balázs Lilla, Slevensky Ludovic, Shakirov Sebastian, Nagy Oszkár). Documentul citat aici [4] evocă, azi, o lume artistică amestecată, cu așezări valorice puternic heteroclite, așa după cum pestriță se dovedește a fi fost „oferta tematică” pe care acest mediu a adresat-o „pieței” culturale băimărene la, bunăoară, Expoziția regională din același an 1959. Având a se „acomoda” cu un context în care peisagistica de așa-zisă „tradiție băimăreană” exprima, pe atunci, maxima (posibilă) soluție de învăluire a comenzii ideologice, „bine” reprezentată prin titluri gen Fruntaș în producție (A. Mikola), Discutarea planului în mină și Noua galerie (L. Agricola), Chemare la întrecere și Colectiviștii (Bitay Z.), La președintele comitetului de întreprindere (V. Weith), Clădirea electrocentralei (Keresztesi Samuel – Satu Mare) ori Minerii din trecut (A. Véső)[5], Traian Hrișcă și-a făcut debutul băimărean cu portrete compoziționale (Minerul, Marinarul) și peisaje (Peisaj la Tulcea, Morile de vînt [din Sarichioi]) ce anunțau, deja, un anume „deviaționism” de la linia „comenzii doctrinare”, prin energii cromatice de extracție fovistă și proiecții „formaliste” în tradiția postimpresionismului. Iată cum își amintește artistul, atmosfera de creație a mediului băimărean din jurul anului 1960:

G[eorge]E[nescu]: Vă mai amintiți care erau relațiile din sânul centrului artistic?

T.H.: Da, multă lume nu întelege, chiar dintre cei care sunt aproape de fenomenul artistic că… relațiile erau oarecum distorsionate, și era firesc să fie așa, pentru că am avut de-a face cu o majoritate de oameni fără studii serioase. … iar când ai de-a face cu oameni pregătiți cam îndoielnic… apar fenomene foarte imprevizibile. Asta și pentru că, în a se menține, ei uzează de metode care nu sunt, câtuși de puțin, ortodoxe. …Am venit aici (la Baia Mare) să scap, pe de-o parte de București, să am liniște, dar aici am căzut într-un mediu în care nu am prea avut concurență de mare ținută, marea majoritate a colegilor erau cu studii la nivelul școlii libere băimărene sau cu un an doi de academie, pe care unul sau altul au apucat să îi facă la Budapesta sau la Cluj. Dar, mulți erau cu studiile școlii de pictură de la Baia Mare pe care, la un moment dat, după reforma învățământului, o regăsim în Şcoala Populară de Artă, la un nivel de învățământ amator.”[6]

 

copie Hrisca_Traian_520_marea familie

Traian Hrișcă, „Marea familie”

 

Această mărturie restituie, câte ceva, din „mișcărie tectonice” intracomunitare, petrecute mai în adâncimea ori mai la suprafața vizibilă a procesului de reașezare a artei de la Baia Mare pe temeiuri estetice reformatoare. Clivajele, adesea dure, în care Traian Hrișcă (și nu doar el !) avea să se antreneze sistematic, între 1960 –1970, alături de Mihai Olos, Ilie Cămărășan, Nicolae Apostol, Gábor Törös și Walter Friedrich, au avut ca rezultat o „epurare” naturală, deschizând, în viața comunității artistice băimărene, perspectiva unui orizont consensual cu direcțiile avangardiste târzii din arta românească.

Există câteva interesante repere documentare care fixează parcurgerea acestui traseu. O „fișă de cadre”, întocmită în 1961 de conducerea filialei UAP Baia Mare (cel mai probabil de Vida Geza), mărturiseste faptul că – pe atunci tânărul Traian Hrișcă – se impusese, deja, până și percepției grupului local conservator și „politicește responsabil”, ca potențial catalizator de înnoire: „[…] 6. Traian Hrișcă pictor [absolvent 1957] Are proveniență muncitorească. În munca sa ca artist plastic, s-a dezvoltat foarte mult în ultimii ani. Este un colorist valoros, la ultima expoziție Regională s-a prezentat cu portrete deosebit de interesante. Este un om exaltat și foarte sensibil.[7]

Înscrierea creației sale pe traiectoria recuperatoare a modernismului rezultă, de altminteri, și din fixarea, treptată, a demersurilor sale, cu prioritate asupra compoziției de tip simbolic, îndelung elaborată prin temeinice studii prealabile. Faptul, evident în principalele sale lucrări expuse în perioada 1961–1970, indică direcția prin care, alături de elita congenerilor săi, Traian Hrișcă a contribuit, semnificativ, la redobândirea dimensiunii intelectualiste, re–spiritualizate, a picturii românești contemporane (implicit la Baia Mare), o dată cu revenirea creatorilor „în laboratorul din atelier”, după ce, prea multă vreme, au avut de „cântat” frumusețile naturii după partitura „plein air”–istă. Toamna (1961, compoziție cu adânci ecouri cromatice postimpresioniste, azi în colecția Liceului Teoretic «Vasile Lucaciu»)[8], Omagiu lui Siqueiros[9](1963), Poem [10](1964), Compoziție[11] (1965), Natură statică cu ștergar[12] (1965), Rapsodie[13] (1966), Oameni și cărări [14](1966, aflată actualmente la Spitalul TBC Baia Mare), Icoană istorică (1967), Basm maramureșean (1968), Floarea soarelui (1970) și Cules de vii (1974, Muzeul Național de Artă București) au structurat fundamentele conceptuale ale unei evoluții coagulate deplin, apoi, în anii ’70–80, într-o paradigmă compozițional–simbolică profund personalizată.

Recitirea, dintr-o asemenea perspectivă istorizantă, a parcursului evolutiv al creației lui Traian Hrișcă, îngăduie, cred, așezarea ei, în contextul sintezei artei generaței sale, pe temeiul următoarelor linii de forță.

 

copie Hrisca_Traian_D157_peisaj de primavara

Traian Hrișcă, „Peisaj de primăvară”

 

In ciuda unor simplificări tandre, cu rafinamente aproape epidermale, pictura lui Traian Hrișcă nu este cîtuși de puțin confortabilă. Şi, în orice caz, nu favorizează comoditățile unei lecturi de tip „turistic”. Tocmai contrariul caracterizează eforturile artistului, eforturi evident conceptuale, de tip raționalist, în măsura în care preocupările sale de după 1970 înfățișează imagistica unor alcătuiri compoziționale de sinteză. Ambiția lor pare să se concentreze asupra orchestrării unor construcții riguroase din punct de vedere formal, aproape severe prin „clasicitatea” dimensiunilor armonice și echilibrate pe care le cultivă. Punctul de referință este, de altminteri, unul strict cultural, livresc: recitirea în manieră personală a procesului filogeniei. Construcția imaginii picturale are, în aceste condiții, multiple notații și conotații simbolice. Asocierea geologicului și biogeneticii cu cosmicul semnifică, între altele, separarea vecinătăților – și nicidecum punerea în antinomie a contrariilor. Asistăm la o speculație subtilă, și nu puțin riscantă, de contestare a unei imagini despre antiteza aproape… metafizică ce opune stratigrafia biologică existenței spirituale.

In plan strict plastic, opțiunea pentru un orizont cerebral este subliniată și de esența decorativă a rostirii picturale. Reducția la simbolistica formală, dusă pînă in pragul în care semnul devine schemă caligrafică de esență bio-arheologică, se legitimează tot în planul actului cerebral. Artistul caută și identifică corespondențe într-o lume vie, o lume care ne este cunoscută astăzi prin sofisticate cercetări de microbiologie, o lume care se exprimă, în intimitatea ei moleculară, prin „jocuri”, „rituri”, „ritmuri” și „scenarii” prin excelență simbolice. O lume care, înainte de a deveni expresia unor adevăruri raționale purtate prin „textul’ înscris în genă, pare să scrie datele prestabilite ale funcționării fiziologice și emoționale ale devoțiunii, incantației, invocației și supunerii individuale.

Pictura elaborată de Traian Hrişcă în anii 1970-1990  se așează undeva la intersecția sacrului și profanului. Aparent surprinzător, motivul matrice al acestor construcții plastice este cromozomul. Pornind de aici, motivele – simbol construiesc un univers în care biologicul este chemat să se constituie într-un fundal peste care artistul aruncă varii metafore reunite într-un discurs ce se concentrează asupra unei teme majore: procesul generativ. Astfel, peisajul marin reprezintă o construcție simbolică imaginară care invocă marea primordială. „Urma sărutului” evocă pe de altă parte actul ritualic al sintezei. „Sînzîienele” ne trimit la logica jocului păgîn al căutării. Fără a glosa pe marginea temei sexualității, discursul lui Traian Hrișcă se concentrează și asupra descifrării sensurilor unui proces de sinteză genomică petrecut într-o intimitate celulară ale cărei înţelesuri simbolice depăşesc, totuşi arealul strict biogenetic, alternativ mortificaţiei atomare resimţite, tot mai agresiv, de omul contemporan. În esență avem de a face cu sublimarea spirituală a unei geneze profane. Şi, în acești termeni, observăm cum, dincolo de jocurile metaforice cu motivul cromozomial, Traian Hrișcă își ascunde discreta nostalgie după o jumătate din spațiul edenic pierdut. Paradoxal – și nu prea, artistul ignoră identitatea adamică, și se dovedește deplin indiferent față de ‘cîntecul’ șarpelui. Convins că «suntem toți egali în fața naturii», Traian Hrișcă așează un surprinzător semn de identitate între simbolicul Măr și eterna Evă.

Distinsă cu Marele Premiu pentru Arte Plastice 2007 de către Filiala Baia Mare a U.A.P.R. şi Primăria Municipiului Baia Mare, opera pe deplin rotunjită a lui Traian Hrişcă, reprezintă astfel un reper de marcă al patrimoniului «Centrului Artistic Baia Mare» și al artei românești contemporane şi. Ea sublimează în termenii unei radiografii culturale esenţiale ale devenirii fenomenului artistic băimărean în era postbelică. Dacă adăugăm şi rolul major cu care artistul a contribuit, între 1999-2003, la întemeierea învăţământului artistic academic la Baia Mare, putem concluziona că opera şi personalitatea lui Traian Hrişcă reprezintă repere indispensabile în înţelegerea proceselor de consolidare/transformare parcurse în ultima jumătate de secol de evoluţia «Centrului Artistic Baia Mare».

Tiberiu Alexa

Această prezentare necesită JavaScript.

[1] Mihai Ispir, ‘În ateliere. Traian Hrișcă’, în Arta, București, XXX, 1983, nr. 9, p. 33. Textul reprodus și în Tiberiu Alexa, Traian Moldova, Mihai Muscã, Centrul Artistic Baia Mare 1896–1996. The Baia Mare Artistic Centre 1896–1996, Baia Mare, 1997, p. 330. Versiunea în limba englezã: „His natural tendencies towards monumental decoration were easily adapted, in easel painting to the artist’s endeavour to approach the spirit of Maramureș folklore, in large scale compositions, where figuration and abstraction imperceptibly converge one into another. The metamorphoses of the abstract–floral motives and of characters, sometimes stylised into a schematic outline, happen in a realm of plastic metaphore, which outgrowes plain alegory. The metamorphoses compose complex ornamental structures inspired by peasant rugs and by the model of vegetale growth, structures rended in a serene pallet”.

[2] Cf. Tiberiu Alexa [red.], Expoziție de artă plastică. Pictură, sculptură, grafică/ Képzőművészeti kiállitás. Festészet, szobrászat, grafika, Gyula, 1982, p. 28-29. Versiunea sintetică, în limba maghiară, a acestei fișe critice are următoarea formulare: „A kompozitió monumentalítása, a szinek dekorativ fogantatású kezelése jelenti Hrișcp Traian festészetének egyéni jegyeit. Kompozícióinak technikai és eszmei kvalitásai lírai hatású pikturát eredményeznek. Kompozicióiban leginkább a máramarosi falu életébõl merített témákat dolgoz fel, ezek azonban mentesek a folklórizmus legkisebb árnyalatától is. A müvész egy sajátós, szimbólikus Máramarost épit fel, képzel el a maga és közönsége számára. Máramaros Hrișcă Traian szemlélete szerint elsősorban érzelmi és szellemi tér. Csendéletei és aránylag ritkábban készülö tájképei gazdagítják, kiteljesítik mûvészi tevékenységét”.

[3] în Alexandru Cebuc, Vasile Florea, Negoițã Lăptoiu, Enciclopedia artiștilor români contemporani, vol II, București, 1998, p. 87.

[4] Arhiva Filialei Baia Mare a UAP, doc. nr. 265/1959: Convocator… la expoziția organizată în cinstea zilei de 23August… .

[5] Arhiva Filialei Baia Mare a UAP, doc. citat, anexa: Lista lucrãrilor admise și Lista lucrărilor respinse; doc. nr. 408/1959: Tabel despre lucrările admise și evaluate pentru expoziția Regională a filialei.

[6] Cf. George Enescu, ‘Istorie oralã. Traian Hriscã’, în Tiberiu Alexa, Centrul Artistic Baia Mare. Traian Hriăcã – 70, Baia Mare, 1999, p. IV-V, ISBN 973–99104– 2–4.

[7] Arhiva Filialei Baia Mare a UAP, Dosarul de cadre document nenumerotat: TABEL despre absolvenþii institutelor de artă plastică care au absolvit între 1950–1961.

[8] Cf. ***, XX. Expoziție de pictură, sculptură, grafică organizată în cinstea celei de-a XX-a aniversări a Eliberării patriei, Baia Mare, 1964,[catalog de expoziție], cat. nr. 27.

[9] Idem, cat. nr. 26.

[10] Idem, cat. nr. 28.

[11] Arhiva Filialei Baia Mare a UAP, Dosarul 1965, document nenumerotat: LUCRĂRI ADMISE pentru expoziția regională a anului 1965, nr. 31.

[12] Idem, nr. 30.

[13] Expoziția regională de artă plastică, Baia Mare, 1966, [catalog de expoziție], cat. nr. 12.

[14] Ibidem, cat. nr. 14.

Alexandru ŞAINELIC


Alexandru Vasile ŞAINELIC (1929-2005)

 

Sainelic Vernisaj anii 70 primul din dreapta

Alexandru Șainelic (dreapta) – Prezentare publică expoziție anii ’70

 

Artist pictor cu o remarcabilă constanţă şi longevitate creatoare activă, s-a născut la 15 iunie 1929, în localitatea Şomcuta Mare (jud. Maramureş).

Şi-a săvârşit formarea educaţională de specialitate frecventând şi absolvind, cu rezultate deosebite, Şcoala Medie de Artă din Cluj Napoca, iar apoi Institutul de Arte Plastice «Ion Andreescu» din Cluj Napoca (1950–1956), Facultatea de Pictură, în clasa prof. Petru Feier.

Cariera profesională şi activitatea artistică şi-o desfăşoară, încă de la absolvirea învăţământului superior, în 1956, în cadrul Filialei Baia Mare a Uniunii Artiştilor Plastici din România. De-a lungul întregii cariere s-a manifestat ca reprezentant fidel şi activ al Centrului Artistic Baia Mare.

A debutat în 1956 la Expoziţia regională de artă plastică de la Baia Mare , iar de atunci a luat parte la toate expoziţiile anuale oficiale organizate de Filiala Baia Mare a U.A.P. (Expoziţiile regionale, 1956–1967, Expoziţiile judeţene «Maramureş», 1968–1989 şi, respectiv, Anualele Artelor, 1990–2001). Pe parcursul a patru decenii şi jumătate de creaţie în domeniul picturii de şevalet, a dobândit un amplu şi divers palmares de activitate expoziţională. A avut două expoziţii personale la Baia Mare (1975 şi 1994), cea de a doua fiindu-i organizată de Muzeul de Artă «Centrul Artistic Baia Mare» în cadrul ciclului Ghid de artă contemporană (curator Mihai Muscă). Lucrările sale au fost selecţionate şi prezentate la Bucureşti în cadrul expoziţiilor naţionale cu juriu (Anuale de Stat şi Expoziţii republicane) în 1963, 1969, 1974, 1976, 1977, 1979, 1985 şi 1987.

 

1 SAINELIC Alexandru_Jocul flacailor 1963

Alexandru Șainelic, „Jocul flăcăilor” 1963

 

O selecţie reprezentativă (8 compoziţii) a fost prezentată publicului bucureştean în februarie 1989, în cadrul expoziţiei retrospective Centrul Artistic Baia Mare 1965–1989.

Totodată a fost prezent la expoziţii colective ale artiştilor băimăreni prezentate în principalele centre cultural–artistice din România (Arad, Braşov, Cluj Napoca, Piatra Neamţ, Constanţa, Bacău, Suceava, Oradea, Bistriţa, Dej, Zalău, Focşani, Tulcea, Sighetu Marmaţiei).

În străinătate creaţia s-a a fost prezentată în cadrul unor selecţii de artă românească contemporană (Berlin, 1974, Budapesta, 1992), respectiv în expoziţii reprezentative ale Centrului Artistic Baia Mare (în URSS – Ordjonikidze, 1960, Ivano–Frankovsk, 1977 şi 1979; Polonia – Kielce, 1983; Ungaria – Giula, 1982, Nyíregyháza, 1991, Szolnok, 1992). Tot în străinătate a luat parte la Simpozioanele de artă plastică de la Prilep (Macedonia, 1978) şi Szandomerz (Polonia, 1980).

În domeniul artei monumentale de for public a realizat două picturi murale (al secco) în Baia Mare („Compoziţie”, la fostul Club al Tineretului, azi Clubul Phoenix, 1971) şi Şomcuta Mare (la Căminul Cultural, 1974/75).

În 1996–1997 i-a fost inclusă o selecţie reprezentativă de lucrări în secţiunea de artă contemporană a marii Expoziţii aniversare «Centenarul Centrului Artistic Baia Mare. 1896–1996» organizată de Muzeul de Artă din Baia Mare. Din 1984 încoace, Expoziţia permanentă de artă băimăreană a acestei instituţii muzeale include, de asemenea, 6 dintre lucrările sale cele mai reprezentative.

 

2 Sainelic_Proclamatia 1973

Alexandru Șainelic „Proclamația” 1973

 

De-a lungul carierei i-au fost achiziţionate peste 32 de lucrări (în special compoziţii) pentru mobilarea unor spaţii publice, administrative, culturale şi şcolare din judeţul Maramureş (Baia Mare, Sighetu Marmaţiei, Borşa, Şomcuta Mare), Bucureşti, Tulcea, Oradea, Cluj Napoca.

De asemenea, prin donaţii şi achiziţii, lucrări de-ale sale se află în patrimoniile muzeelor din Kielce şi Sandomierz (Polonia), Prilep (Macedonia) şi Ivano–Frankovsk (Ucraina).

De la absolvirea învăţământului superior şi până la pensionare (1990) a activat la Centrul de Îndrumare a Creaţiei Populare Maramureş, unde a avut ca arie de competenţă îndrumarea şi organizarea activităţii creatorilor populari, artiştilor naivi şi amatori. În acest domeniu a întemeiat şi coordonat Taberele anuale de creaţie, începând din 1970.

 

3 Sainelic_dascalul-batran 1974

Alexandru Șainelic, „Dascăl bătrân” 1974

 

Timp de mai mulţi ani a fost implicat în organizarea vieţii publice şi activităţii interne a breslei locale a artiştilor profesionişti, mai întâi ca membru în biroul de conducere, iar apoi ca preşedinte al Filialei Baia Mare a U.A.P. între 1970–1984.

Prin întreaga sa activitate, Alexandru Vasile ŞAINELIC a contribuit esenţial la revitalizarea activităţii şi dezvoltarea potenţialului creator contemporan din Centrul Artistic Baia Mare şi, prin aceasta, la dezvoltarea artei contemporane româneşti iradiată din tradiţionalul mediu artistic băimărean.

 

4 Alexandru Sainelic_Echilibru 1977

Alexandru Șainelic, „”Echilibru 1977

 

În pictura lui Alexandru Şainelic, realitatea este filtrată printr-o sensibilitate analitică. Atât în compoziţiile sale de inspiraţie socială sau istorică, cât şi în celelalte genuri pe care le cultivă – peisaj compoziţional, mai rar portretistică şi natură statică – edificarea laborioasă a imaginii constituie principala problematică asupra căreia artistul îşi concentrează acţiunea de modelare a ficţiunii picturale. Indiferent de natura lor motivistică (elemente preluate din realitatea ambientală, ori din inventarul artefactelor umane), formele obiectuale sunt esenţializate până la stadiul de înfăţişări geometrizate, purtătoare de accentuate simboluri tipologice. Apoi, prin alăturare/juxtapunere ele sunt introduse în structuri componistice solide, a căror articulare complexă generează efecte de masivitate durabilă, de monumental. Artistul îşi desfăşoară discursul plastic la limita interioară a unui figurativ de interpretare, iar subiectul principal – aproape suveran – al creaţiei sale de maturitate îl constituie, de fapt, analiza de expresie şi conţinut formal ale integrării/coagulării reţelei motivistice în spaţiul pictural. Analiza este exercitată asupra ansamblului plastic, un ansamblu înţeles ca unitate de reprezentare a coerenţei sistemice. Din acest motiv, deşi procedeele de lucru ţin de o metodologie analitică, rezultatul final se înscrie în perimetrul sintezei care, îndepărtând pelicula de protecţie a „ambalajului” aparenţelor, developează, scoate la vedere imagini subiectivate ale „stărilor de agregare” prin care artistul cercetează şi descoperă realitatea. În consecinţă, nu recurge la spargerea în fragmente a întregului ci, dimpotrivă, pe măsură ce pătrunde în intimitatea materială şi semnificaţia simbolică a componentelor motivistice „dezambalate”, dezvăluie articulaţiile unui ansamblu plastic sever. Dinamica interioară pe care i-o conferă ritmul modulării planurilor, suprapunerea şi intersectarea formelor compensează aparenta expresivitate statică pe care o induce şi paleta coloristică sobră, concentrată îndeosebi asupra expresivităţii nuanţelor tonale. Pe această cale, imaginea picturală se compune şi nu se descompune. Ea se structurează – nu se destructurează. Ceea ce înseamnă că substanţa discursului său plastic trebuie plasată undeva în perimetrul avangardismului românesc târziu, cel resuscitat în anii ’60 – ’70 şi care a avut un rol atât de important, încă insuficient relevat, în regenerarea artei româneşti contemporane de după dogmatismul realismului socialist. Matricea stilistică a picturii practicate de Alexandru Şainelic este ea însăşi una de sinteză, căci regăsim în ea proceduri şi efecte picturale de origini compozite. Ele relevă o lectură atentă a tradiţiilor avangardiste, pe care se fundamentează topirea organică a acestora într-o viziune proprie bine personalizată. Ea îi conferă artistului o poziţie de frunte în elita istoriei contemporane a Centrului Artistic Baia Mare, alături de nume precum Ilie Cămărăşan, Iosif Balla, Mihai Olos, Nicolae Apostol, Traian Hrişcă, Walter Friedrich, Traian Moldova etc., şi o certă reprezentativitate, la scară naţională, printre congenerii săi.

 

copyright © 2014 Tiberiu Alexa

Această prezentare necesită JavaScript.

 

Principalele referinţe critice despre creaţia autorului au apărut în:

Who’s who în România, 2002.

Tiberiu Alexa, Maramureş • Expoziţie de artă plastică – Máramaros • Képzőművészeti Kiállitás, Albrecht Dürer Galéria, Gyula, 1982.

Tiberiu Alexa – Mihai Muscă, A nagybányai művésztelep, Városi Galéria, Szolnok, 1991

* Tiberiu Alexa, Un deceniu de viaţă artistică la Baia Mare. 1984–1993/Une décénie de vie artistique à Baia Mare. 1984–1993, Baia Mare, Inspectoratul pentru Cultură al judeţului Maramureş, 1993.

Mihai Muscă, Ghid de Artă Contemporană – Alexandru Şainelic, Muzeul de Artă, Baia Mare, 1994.

Tiberiu Alexa, Mihai Muscă, Traian Moldovan, Centrul Artistic Baia Mare. 1896–1996/ The Baia Mare Artistic Centre. 1896–1996, Baia Mare, Muzeul Judeţean Maramureş – Inspectoratul pentru Cultură, 1996.

* Tiberiu Alexa, Tîrg de Artă, Uniunea Artiştilor Plastici Filiala Baia Mare – Primăria Municipiului Baia Mare, Baia Mare, 1999.

* Tiberiu Alexa, U.A.P. 50. Anuala Artelor 2001, Uniunea Artiştilor Plastici Filiala Baia Mare – Primăria Municipiului Baia Mare, Baia Mare, 2001.

* Tiberiu Alexa, U.A.P..  Anuala Artelor 2002, Uniunea Artiştilor Plastici Filiala Baia Mare – Primăria Municipiului Baia Mare, Baia Mare, 2002.

%d blogeri au apreciat: