Vernisajul expoziţiei «Balanyi Karoly şi Balanyi Zoltàn»


Kecskemét Megyei Jogú Város (Ungaria), Uniunea Artiştilor Plastici – Filiala Baia Mare şi Muzeul Judeţean de Artă «Centrul Artistic Baia Mare» au organizat în parteneriat expoziţia «Balanyi Karoly şi Balanyi Zoltàn».

Aceasta a fost deschisă oficial ieri, 26 august 2014, la Galeria de Artă a U.A.P. Baia Mare, bulevardul Bucureşti, nr. 6, şi poate fi vizitată gratuit până în data de 16 septembrie 2014.

Programul de vizitare este de luni până vineri, în intervalul orar 10:00 – 18:00.

Expoziţia «Balanyi Karoly şi Balanyi Zoltàn»


Muzeul Judeţean de Artă «Centrul Artistic Baia Mare» vă invită marţi, 26 august 2014, la vernisajul expoziţiei «Balanyi Karoly şi Balanyi Zoltàn», Kecskemét (Ungaria), care va avea loc la ora 18:00, la Galeria de Artă a U.A.P. Baia Mare, bulevardul Bucureşti, nr. 6.

Expoziţia este organizată în parteneriat de: Kecskemét Megyei Jogú Város (Ungaria), Uniunea Artiştilor Plastici – Filiala Baia Mare şi Muzeul Judeţean de Artă «Centrul Artistic Baia Mare».

invitatie expozitie balanyi

 

Ioan Angel Negrean,

Şef birou Programe şi Marketing

Aurel POPP – Butinarii


Aurel Popp s-a născut în 1879, în comuna Căuaş (în Comitatul Sălaj, actualmente în jud. Satu Mare). În 1889 s-a înscris la Şcoala superioară de desen şi caligrafie din Budapesta. În 1903 a fost trimis în Italia cu o bursă de studiu. A vizitat Roma, Siena, Perugia, Assisi și Orvieto. În 1904 a îndeplinit stagiul militar la Viena; a vizitat muzeele şi a frecventat cursurile Academiei de Belle Arte. În 1907 a participat pentru prima oară la Salonul din Budapesta. Debutul său este remarcat elogios de presă.

A primit între 1911-1913 din partea Ministerului Cultelor o bursă de studii la Paris, unde s-a înscris la Academia Julian pentru a studia pictura. În paralel, urmează cursurile de sculptură ale lui Paul Landovski, sculptor francez de origine poloneză, autor al lucrării monumentale „Cristo Redentor” (Cristos Mântuitorul) din Rio de Janeiro. A câştigat în câteva rânduri premiul I pentru pictură şi desen. A călătorit la Meissen (unde studiază ceramica), la Londra şi Berlin. Face călătorii de studii la Madrid, Bruxelles, Düsseldorf, Köln, München, Amsterdam şi Londra.

În 1914 izbucneşte Primul Război Mondial, iar la 1 august este convocat sub arme în armata austro-ungară. În 1918 s-a aflat pe fronturile din Italia şi Rusia. Experienţa de participant activ pe front s-a dovedit a fi determinantă în evoluţia ulterioară a viziunii sale artistice cu implicare socială (materializată mai târziu prin realizarea unei serii de lucrări, unele de mari dimensiuni, cu tematică antimilitaristă). În perioada anilor de front a executat un număr impresionant de desene şi schiţe, de la portrete ale unor camarazi de arme, la scene din tranşee.

Asemeni altor intelectuali cu vederi stângiste din epocă, în 1919 s-a alăturat mişcării revoluţionare şi a fost anchetat. A fost ales preşedinte al sindicatului pe ţară al profesorilor de desen.

Din iniţiativa lui Emil Isac, Janos Thorma şi Aurel Popp s-a organizat la Cluj în 1921 o ampla expoziţie de artă plastică Collegium Artificum Transilvanicorum, cu participarea a peste 80 de artişti. Aurel Popp a expus 32 de lucrări.

În 1922 este vizitat la Satu Mare de Nicolae Tonitza. Relaţia lor se transformă într-o strânsă prietenie, documentată de o corespondenţă întinsă pe mai mulţi ani. Tot în această perioadă a avut loc contactul cu Colonia de pictură de la Baia Mare. Se separă după un timp de acest grup şi se retrage cu atelierul la Baia Sprie. În jurul său s-au grupat numeroşi alţi pictori proveniţi din cadrul aceleiaşi colonii. În 1926 a participat la Salonul oficial din Bucureşti.

Lucrarea lunii august 2014Lucrarea lunii august 2014

Din 1932 până în 1943 merge în fiecare vară la Baia Sprie unde pictează peisaje. În 1958 i s-a conferit titlul de Artist emerit. În 1960 a încetat din viaţă la 8 august, cu puţin înainte de a împlini 81 de ani. Citeşte mai departe…

AUREL POPP – PROPUNERI PENTRU O PUNERE ÎN CONTEXT


Tiberiu Alexa

Muzeul Judeţean de Artă «Centrul Artistic Baia Mare»

După 130 de ani de la naştere şi 102 de la debutul expoziţional public este firesc să examinăm – fie şi sintetic – legitimarea creaţiei lui Aurel Popp în câmpul istoriografic românesc actual, să întrezărim răspunsuri la întrebări asupra comprehensiunii cu care credităm, astăzi, locul, rolul şi specificitatea creaţiei acestui artist „însingurat” în panorama modernismului artistic din România.

Artisti la Congresul BM din 1936 prel col

Artişti la Congresul Baia Mare din 1936

Prin intermediul consistentului volum publicat la Editura Meridiane[1], Raoul Şorban şi Zoltán Banner îl propuneau pe Aurel Popp, în 1968, pentru un loc în galeria «Maeştrilor Artei Româneşti». După patru decenii de la ieşirea pe piaţa editorială, impactul acestui demers poate fi evaluat în termenii unei ţinte atinse cu deplin succes. Rămas până astăzi ca principal reper istoriografic de analiză şi interpretare a creaţiei artistului sătmărean, această monografie enunţă principalele teze narative şi evaluative prin care Aurel Popp merită să fie aşezat, cu deplină justificare, în eşalonul superior al artei noastre interbelice, fixând sintetic şi parametrii specificităţii estetice a viziunii plastice pe care a elaborat-o: „(…) Aurel Popp s-a degajat de latura naturalistă a impresionismului (…) rigurozitatea redactării a preluat-o de la clasicismul academist; acordurile cromatice de la impresionism; de la secesionism unitatea decorativă şi ritmul, iar de la expresionism potenţarea, până la epuizare, a formei. Logica creatoare şi atitudinea pe care o va lua faţă de lume, faţă de viaţă şi faţă de sine însuşi vor determina însă o reorganizare funcţioală a acestor experienţe formale, cărora le-a mutat sensurile şi rosturile într-o nouă corespondenţă, conformă nevoilor de cristalizare estetică a acelor idei cărora pictorul li se simţea profet (…)[2]. Cuprinzătoare şi pertinentă, formularea de mai sus fixează principalele „ingrediente” stilistice care, sublimate în retorta intens catalitică în care „a ars” demiurgic creativitatea acestui zbuciumat şi temperamental artist, au alimentat – prin fuziune organică – ceea ce am putea denumi astăzi formula estetică Aurel Popp: „(…) îmbinarea dintre rigurozitatea exprimării şi trăirea tumultoasă, ce-şi caută expresie, a fost totdeauna susţinută de un conţinut elevat.”[3]

Aurel_Popp_Autoportret_1937

Aurel Popp – Autoportret, 1937

Centrată ea însăşi pe clasicitatea estetică a raportului dialectic binomial «formă – conţinut», argumentaţia analizei şorbaniene avea să devină, mai apoi, temelie referenţială pentru un bogat repertoriu de studii, sinteze şi repere cultural–istoriografice care circumscriu opera lui Aurel Popp în perimetrul (altminteri nu prea populat şi nici foarte nuanţat definit) al „stratului expresionist” din avangarda artistică românească. Dintre acestea, Dan Grigorescu[4] şi Amelia Pavel[5] o integrează în valoroase sinteze „de caz”; Mircea Deac, Tudor Octavian[6] şi, respectiv, Vasile Florea[7] în lexicografia de artă, Negoiţă Lăptoiu în contextul artei moderne transilvănene, Tibor Almási[8] şi Tiberiu Alexa[9] în raport cu coloniile artistice de la Baia Mare şi Baia Sprie, în vreme ce aria muzeografică[10] este reprezentată la vârf prin laborioasa activitate de patru decenii desfăşurată în Muzeul de Artă[11] din Satu Mare – acolo unde Judith Erdős[12] a realizat una dintre cele mai coerente şi reprezentative „colecţii monografice” ale unui artist avangardist din întreaga reţea muzeală românească.

Aurel_Popp_Autoportret_litho_1911

Aurel Popp – Autoportret, 1911

Dacă ar fi să răspundem prin această inventariere sintetică la întrebările formulate în preambul, am fi tentaţi să credem că percepţia publică şi fixarea creaţiei lui Aurel Popp în panorama artei moderne româneşti sunt rânduite temeinic şi nuanţat. Îndrăznesc însă să contrazic un astfel de posibil enunţ cel puţin din perspectiva aşezării în context, pornind de la câteva observaţii de fond. Astfel, pe de o parte, în absenţa prelungită a unei perspective analitice atotcuprinzătoare asupra artei româneaşti moderne (la urma urmei istoriografia românească nu a beneficiat vreodată de un tratat oficial de istorie a artei moderne, în genul istoriilor ce ar fi să revină în sarcina Academiei Române!), construirea produsului muzeal şi rostirea istoriografică asupra problematicii rămân dependente, mereu şi mereu, de obliterantele subiectivităţi interente abordărilor în cheie personalia, în vreme ce palierele de receptare şi recunoaştere publică rămân parcă perpetuu viciate prin limitele de… necunoaştere! Astfel, pe de altă parte, avem de inventariat (cel mai adesea în stare de perplexitate!) situaţiile de neexplicat petrecute în ultimii 3-4 ani pe piaţa comercializării oficiale a lucrărilor de artă, prin galerii de antichităţi ori pe la case de licitaţii cu pretenţii de competenţă majoră precum Alis şi Monavissa, unde, prin flagrante confuzii de semnătură, în repetate rânduri lui Aurel Popp i s-au atribuit în mod fals lucrări de-ale lui Alexandru Popp ori Aurel Pop Ludoşanu! Or, câtă vreme asemenea erori se pot petrece la Bucureşti ( acolo unde, nu-i aşa, se dă pe mai departe „ora exactă” la toate materiile, inclusiv la materia istoria artei româneşti moderne), primim semnale clare că lucrurile nu sunt tocmai bine aşezate în matca lor firească. Astfel că, alături de destule alte personalităţi de primă linie, Aurel Popp rămâne pe mai departe o „victimă inocentă” a acestei nefericite conjuncturi de context datorită căreia şi despre el se ştie că a fost important dar nu se cunoaşte de ce?, prin ce? şi nici în ce fel? !

Popp Aurel Casa taraneasca 1928

 Aurel Popp – Casă ţărănească, 1928

Ceea ce cred că ne lipseşte şi în cazul lui Aurel Popp este în primul rând analiza şi evaluarea creaţiei sale în contexte comparatiste serializate: biografic, tehnic, motivic şi tematic, componistic, stilistic şi estetic etc. (monografismul şorbanian nu şi-a propus să exploreze o atare perspectivă comparatistă, prin urmare nu poate fi făcut responsabil de absenţa acesteia). Consider că două asemenea posibile „aşezări în context” ar putea prefaţa relansarea cercetării şi reexaminării operei şi rolului lui Aurel Popp: pe de o parte în raport cu propria „generaţie artistică” şi cu „generaţia de vecinătate” (cu cea care i-a premers, respectiv cu aceea care i-a succedat) în arta românească; pe de altă parte în conexiune cu „proximitatea culturală-artistic imediată” la care viaţa şi creaţia artistului s-a raport nemijlocit: Centrul Artistic Baia Mare.

Dacă ar fi să stabilim între 1875 şi 1886 delimitările cronologice ale „generaţiei artistice proprii”, cercetarea biografică îl aşează pe Aurel Pop într-o companie poate surprinzătoare însă deplin explicativă pentru evoluţia picturii româneşti, dar şi pentru o mai explicită şi comprehensivă situare a creaţiei sale într-o serie evolutivă de maximă importanţă şi relevanţă pentru modernismului artistic românesc. Mai întâi identificăm congenerii propriu-zişi: Lascăr Vorel (1879-1918), Elena Popeea (1879-1941), Cecilia Cuţescu–Storck (1879-1961), August Bayllaire (1879-1961). Apoi „vecinătăţile apropiate”: Arthur Segal (1875-1944), Francis Şirato (1877-1953), Maria Ciurdea Steurer (1878-1967), Camil Ressu (1880-1962), Abgar Baltazar (1880-1909), Leon Alex Biju (1880-1970), Mariu Bunescu (1881-1971), Ion Theodorescu–Sion (1882-1939), Hans Mattis Teutsch (1884-1960), Samuel Mützner (1884-1959), Hans Eder (1883-1955), Hans Herman (1885-1880), Alexis Macedonski (1885-?), Ştefan Dimitrescu (1886-1933), Nicolae Tonitza (1886-1940). Dincolo de fireştile diferenţieri specifice, examinarea comparată aplicată ar putea scoate la iveală – pornind de la formulările lui Raoul Şorban – câteva afilieri cu importante funcţii de fixare estetică şi valorică între Aurel Popp şi aceşti congeneri: prin sensibilatea armonizărilor cromatice de sorginte impresionistă şi postimpresionistă îl înrudeşte cu Mützner, Dimitrescu, Popeea şi Macedonski; rigurozitatea redactării o regăsim în sintaxa cultivată şi de Ressu, Theodorescu–Sion, Vorel, Dimitrescu, Şirato, Herman, Eder; unitatea decorativă şi ritmul îi converg viziunea într-o grupare ilustrată exemplar de Cuţescu–Storck, Ressu, Theodorescu–Sion, Tonitza; potenţarea formei şi energetismul vizual îl înscriu în familia (insuficient cercetată comparat) a filoexpresioniştilor din România: Vorel, Mattis Teutsch, Theodorescu-Sion, Eder, Herman. Toate aceste asocieri, multiple şi încrucişate, ar trebui să atragă atenţia asupra unui aspect semnalat deja îndeajuns de demult, dar parcă niciodată analizat în profunzime, anume acela al „contopirii modélelor de referinţă”, al „sintezelor stilistice de autor” prin care atât generaţia lui Aurel Popp (să-i spunem „generaţia 1880” – doar pentru uz didacticist şi luând drept criteriu ordonator secvenţa cronologică decadală a anilor de naştere ?), cât şi următoarele 2-3 (să le spunem convenţional „generaţiile” 1890, 1900, 1910 ???), şi-au personalizat discursurile originale elaborând modéle inovative pe calea „aspirării” unor pluralităţi de sintaxe şi morfologii stilistice, şi prin „reconvertirea înnoitoare” a acestora în interiorul unor scheme estetice preexistente (până la urmă nimeni, în afara lui Brâncuşi, nu a produs în câmpul artelor vizuale româneşti un „model inventat” absolut nou şi revoluţionar la scară universală!).

Popp Aurel Lupta pe viata si pe moarte

Popp Aurel – Lupta pe viata si pe moarte

În ceea ce îl priveşte pe Aure Popp, cred că dacă i-am aşeza modelul inovativ propriu în seria tipologică propusă mai sus, iar apoi l-am analiza comparativ în context, s-au putea demonstra că acesta se plasează în zona de vârf a „sintezelor stilistice de autor” propuse de modernismul românesc. Probabil cu un accent particular pe componenta energetismului imagologic. Şi tot atunci am putea limpezi mai bine apartenenţa sa la un „al doilea val expresionist” în plastica românească (cel interbelic), în succesiunea celui dintâi reprezentat, la vârf, de Abgar Baltazar (un precursor incipient?), Lascăr Vorel, Hans Mattis Teutsch şi Sándor Ziffer.

Aşezarea în conexiune cu contextul de „proximitatea culturală-artistic imediată” la care viaţa şi creaţia artistului s-a raport nemijlocit – Centrul Artistic Baia Mare (sau aşa-zisa şcoală de la Baia Mare, ca să folosim expresia incompletă dar de largă circulaţie, încă), ar aduce în discuţie o arie problematică majoră din cîmpul artelor transilvănene, caracterizată îndeosebi prin dominanta multiculturalismului cultural şi etnic. Date certe de istorie evenimenţială despre implicarea directă a lui Aurel Popp la viaţa centrului băimărean deţinem doar pentru anii 1919, 1920, 1922 şi 1936[13], respectiv pentru perioada anilor 1950-1958 când activează, sporadic, în cadrul Filialei Baia Mare a Un iunii Artiştilor Plastici [14], membrii conducători ai acesteia fiind de altminteri adânc implicaţi în demersurile oficiale în urma cărora autorităţile guvernamentale ale vremii i-au decernat lui Aurel Popp titlul de Maestru emerit al artei în 1957. Pe de altă parte, memoria documentară conservă mărturii ale relaţiilor strânse de prietenie şi de sprijinire pe care artistul sătmărean le-a cultivat de-a lungul timpului cu câţiva importanţi membrii ai comunităţii artistice băimărene, printre care János Thorma, Nagy Oszkár, Benkhárd Ágost, Petre Abrudan, François Gáll.

Popp Aurel Peisaj din Satu Mare 1913

Popp Aurel Peisaj din Satu Mare 1913

Nu este însă mai puţin adevărat că a rămas de notorietate prudenţa circumspectă pe care Aurel Popp a afişat-o în raport cu ansamblul coloniei artistice de la Baia Mare, îndeosebi în perioada anilor interbelici, atunci când a ales să „colonizeze” aproape anual la Baia Sprie (la 9 kilometri de Baia Mare, pe şoseaua spre Sighetu Marmaţiei) – adică în contextul de manifestare a aşa-zisului „grup băimărean disident” (alături de András Liteczky, Perlroth Csaba Vilmos, Patkó Károly etc.). Motivaţiile de profunzime ale acestei opţiuni sunt deocamdată ceţoase, cercetarea având a le scoate la lumină în viitor.

Dincolo însă de detaliile evenimenţiale a „istoriei vieţii cotidiene”, analiza comparată a operei lui Aurel Popp – îndeosebi a aceleia de până la Primul război mondial – în contexul creaţiilor colegilor de „generaţie” va releva la rândul ei similitudini frapante. Revenind la formulările lui Raoul Şorban, s-ar putea lesne observa cum sensibilatea armonizărilor cromatice de sorginte impresionistă şi postimpresionistă îi înrudeşte creaţia de tinereţe cu cele elaborate în primul deceniu al secolului al XX-lea de Viktor Belányi (1877-1954), Jenő Maticska (1885-1906), Ferenczy Valér (1885-1958), iar peisagistica din anii ‘20 de cel puţin o parte din cele produse de Dimitrie N. Cabadaief (1877-1934) şi Grigore Negoşanu (1885-1953), unitatea decorativă şi ritmul îi converg viziunea într-o grupare ilustrată la Baia Mare de congenerii săi Tibor Boromisza (1880-1960) şi Kádár Géza (1876-1952); potenţarea formei şi energetismul vizual îl înscriu în familia filoexpresioniştilor şi filoconstructiviştilor reprezentaţi de Sándor Ziffer (1880-1962), Perltoth Csaba Vilmos (1880-1955) şi de aceiaşi Tibor Boromisza şi Kádár Géza.

Aurel Popp ButinariiAurel Popp, Butinarii

Fireşte că toate aceste propuneri comparatiste de contextualizare în interiorul „propriei generaţii” nu vor – şi în mod fatal nici nu pot mai mult – decât să semnaleze posibile piste de redeschidere a unui „dosar analitic” care să deblocheze, să redinamizeze o cercetare mai aplicată, la capătul căreia să obţinem demonstraţii şi fixări mai ferme, mai precise şi convingătoare asupra rolului şi locului creaţiei lui Aurel Popp în istoria modernismului artistic din România. Şi, de ce nu?, în privinţa altor „dosare artistice” similare care, din păcate, nu sunt tocmai puţine (în definitiv aproape fiecare dintre numele vehiculate mai sus, aproape toate percepute ca aparţinând eşalonului de vârf al valorilor artistice active în România, poate reprezenta câte un „caz” distinct!).

Mai rămâne de spus că prin asemenea „aşezări în context”, multiplicate şi nuanţate apoi la nivelul posibilelor analize iconografice, motivice şi tematice, etc., este de aşteptat ca opera lui Aurel Popp să ni se înfăţişeze cu adevărat concret pozitivist şi prin forţa agumentului comparatist – şi nu doar prin sugestia intuitivă decelată cu instrumentele monografismului „impresionist”, drept una dintre cele mai personale, mai „inventive” şi puternice contribuţii la istoria modernimului artistic românesc.

[1] Raoul Şorban, Zoltán Banner, Aurel Popp, Editura Meridiane, Bucureşti, 1968, [colecţia Maeştrilor Artei Româneşti].

[2] Ibidem, p. 62.

[3] Ibidem.

[4] Dan Grigorescu, Istoria unei generaţii pierdute. Expresioniştii, Editura Meridiane, Bucureşti, 1980.

[5] Amelia Pavel, Expresionismul şi premisele sale, Editura Meridiane, Bucureşti, 1978; idem, Pictura românească interbelică,Editura Meridiane, Bucureşti, 1996.

[6] Mircea Deac, Tudor Octavian, 300 de pictori români. Dicţionar de pictură românească modernă, Fundaţia Jean Louis Calderon – Noi Media Print, 2007, p. 54-55.

[7] Vasiel Florea, Gheorghe Szekely, Dicţionar de artă universală [colecţia Biblioteca Şcolarului, nr. 284], Litera Internaţional, Bucureşti – Chişinău, 2003, p. 286-287.

[8] Tibor Almási, „Papp Aurél Nagybányán és Felsőbányán”, în Jurecskó László, Kishonthy Zsolt (red.), Nagybánya. Nagybányai festészet a neósok fellépésétől 1944-ig, MissionArt Galéria, Miskolc, 1992, p. 151-158.

[9] Tiberiu Alexa, „Aurel Popp”, în Tiberiu Alexa, Traian Moldova, Mihai Muscă, Centrul Artistic Baia Mare. 1896–1996/ The Baia Mare Artistic Centre. 1896–1996, Baia Mare, Muzeul Judeţean Maramureş – Inspectoratul pentru Cultură Maramureş, Baia Mare, 1996, p. 217-219.

[10] În 1966 a fost prezentată la Baia Mare o primă amplă Expoziţie retrospectivă Aurel Popp prin colaborarea dintre Muzeul Regional Maramureş şi Muzeul de Istorie Satu Mare. O a doua retrospectivă este relizată de Muzeul de Artă din Cluj 1968. Ulterior, lucrările artistului sunt incluse în expoziţii permanente şi în numeroase expoziţii temporare tematice în muzeele de artă din Baia Mare, Satu Mare, Cluj-Napoca, Oradea, Târgu Mureş, Timişoara, Bucureşti, Sibiu, Braşov, respectiv în expoziţii temporare organizate în Ungaria (Szolnok, Budapesta, Miskolc, Szentendre).

[11] Odată cu crearea în 1968 a noii structuri administrative judeţene Satu Mare, Muzeul Judeţean Satu Mare îşi creează un Muzeu de Artă specializat în prioritar în colecţionarea, conservarea şi valorificarea operei lui Aurel Popp. La aniversarea a nouă decenii de la naşterea artistului în 1969, prin activitatea tenace şi competentă a muzeografului şi istoricului de artă Judith Erdős se deschide o primă expoziţie cu caracter permanent Aurel Popp, urmată apoi de o Expoziţie de desene (1975). Centenarul naşterii artistului (1979) a fost marchat printr-un simpozion şi prin editarea Catalogului patrimonial, iar festivităţile din 1999 au cuprins încă o Expoziţie retrospectivă Aurel Popp, o nouă versiune lărgită a Catalogului patrimonial, precum şi un important simpozion naţional intitulat Aurel Popp şi epoca sa. Corolarul muzeografic al eforturilor instituţionale de valorificare a operei şi personalităţii acestui creator singular îl reprezintă, fără îndoială, deschiderea Atelierului memorial Aurel Popp în anul 2000.

[12] Dintre numeroasele studii, articole şi materiale publicistice pe care le-a consacrat analizei şi prezentării creaţiei artistului sătmărean, se cuvin menţionate Judith Erdős, Aurel Popp (1879-1979). Catalog patrimonial, Satu Mare, 1979; … Iudit Erdos, Doina miclăuş, Catalog patrimonial aurel popp (1879-1960). 120 de ani de la naşterea pictorului, Editura muzeuluisătmărea, satu mare,1999 (revizuit în 1999); Aurel Popp, La capătul unei vieţi… Fragmente de jurnal şi alte scrieri. Selecţie, traducere, note şi prefaţă de Judith Erdős, Cuvânt înainte de Gheorghe Vida, Editura Muzeului Sătmărean, Satu Mare, 1999.

[13] Tiberiu Alexa, Traian Moldova, Mihai Muscă, Centrul Artistic Baia Mare. 1896–1996/ The Baia Mare Artistic Centre. 1896–1996, Baia Mare, Muzeul Judeţean Maramureş – Inspectoratul pentru Cultură Maramureş, Baia Mare, 1996, p. 110

[14] Prin 1954-1955 Vida Gheza întreprindea demersuri pentru primirea lui Aurel Popp ca membru în filiala băimăreană a U.A.P., iar în 1955 Aurel Popp lua parte la Expoziţia Regională a artiştilor filialei.

Gheza Vida Şi Centrul Artistic Baia Mare – 5


5. CE NU OBSERVAM ÎNSA DESPRE ARTISTUL VIDA ŞI DESPRE OPERA SA?

5.1. contextualizarea devenirii sale intelectuale şi artistice în relaţii generative cu mediul profesional de formare: MIŞCAREA ARTISTICĂ BĂIMĂREANĂ;

5.2. contextualizarea activităţii, carierei artistice şi a semnificaţiilor operei sale în raport cu ambianţa mediului de proximitate culturală: CENTRUL ARTISTIC BAIA MARE;

5.3. definirea precisă a parametrilor stilisticii operei sale în filiaţia estetică a modelelor „neo-obiectualist” şi expresionist în contextul antiavangardismului proletcultist din deceniu şase – cu toate consecinţele argumentative de rigoare (inclusiv cu nuanţarea particularităţii cel puţin „neaşteptate” a afirmării unei stilistici de factură expresionistă în ambianţa „realist socialistă” a anilor 1950, şi – mai presus de toate! – acceptarea şi legitimarea unei asemenea viziuni sub umbrela „polul de putere politică” din acea vreme!):

5.4. descifrarea rolului deţinut de artist „de-a lungul obsedantului deceniu” şi imediat după, în conservarea, transformarea şi dezvoltarea structurilor instituţionale şi socio-profesionale specifice comunităţii artistice băimărene;

5.5. descifrarea rolului pe care l-a deţinut în asigurarea factorilor de continuitate şi relansare contemporană a mişcării artistice băimărene şi, pe cale de consecinţă, a CENTRULUI ARTISTIC BAIA MARE.

1942 Vida Minerii 1942 Muz Arta Cluj-Napoca

În consecinţă, apreciez conclusiv că, în ciuda fragilităţii instrumentelor de susţinere, promovare şi diseminare „demotică” a «tablei canonice de valori» în domeniul artelor plastice româneşti moderne şi contemporane, la 33 de ani de la trecerea întru istorie, opera lui Gheza Vida şi-a consolidat poziţionarea în elita canonică a culturii noastre artistice.

Pe de altă parte, însă, adecvarea obiectivă a ideaticii semnificaţiilor acestei opere la sensibilităţile şi percepţiile noii societăţi româneşti devine un capitol deschis către timpul viitor. Aceasta cu atât mai mult cu cât acele insistent evocate rădăcini generative, fundamental înfipte adânc în solul (cândva încă germinativ al ethosului civilizaţiei maramureşene a lemnului) la rândul lor vor deveni cât de curând istorie, odată cu dizolvarea accelerată şi definitivă a tradiţiilor şi obiceiurilor arhaice în masa globalizantă a modernizărilor prezidate de lucrarea şi prelucrarea mai marilor şi mai micilor „proiecte europenizatoare”.

Înapoi la pagina principală…

Dr. Tiberiu ALEXA

Muzeul Judeţean de Artă «Centrul Artistic Baia Mare»

Follow

Get every new post delivered to your Inbox.

%d bloggers like this: